Rodica a fost una dintre cele mai frumoase femei ale Bucureștiului. Am cunoscut-o pe vremea când aveam 21 de ani. Nici până în ziua de azi nu cred că m-am spălat de injurăturile bărbaților și femeilor vremii care nu înțelegeau cum de stă o femeie ca Rodica cu un puști ca mine.
Viața ne-a purtat apoi pe drumuri diferite. La 49 de ani ai mei și 60 ai ei am revăzut-o pentru prima dată după mai bine de 25 de ani.
Nicicând nu mi-aș fi putut imagina că femeia care lăsa cu gura căscată pe toată lumea și care nu căuta nimic pentru că i se oferea totul, avea să îl găsească pe Dumnezeu.

Nu ai multe ocazii în viață să asculți o femeie spunând: “Cel mai greu a fost să renunț la feminitatea mea. M-am îngrășat voit douăzeci de kg în trei luni, ca să înlătur tentațiile și am stat așa câțiva ani, până m-am întărit. Am stat așa până când, dintre toți bărbații care mă curtau, nu au mai rămas decât doi, care mă știau de pe vremea când eram frumoasă”.

Iată confesiunea ei:

“O furnică nu poate răsturna un munte dar îl poate muta, încet, bucățică cu bucățică” – Marin Preda

Cu ajutorul lui Dumnezeu și fără doar și poate tot din inițiativa Lui, în anul 2003 am început și eu precum furnica, să mut, bucățică cu bucățică, muntele meu de păcate – întâi din cuget, apoi din suflet și în cele din urmă, din viața mea.

Aveam 43 de ani, două căsătorii la activ, 4 avorturi, ani mulți de contraceptie în folosul plăcerii pentru care întotdeauna și oricând suntem pregătiți și câteva relații întrerupte sub pretextul că nu mai doream căsătoria.

Prima căsătorie m-a marcat prin faptul că, însărcinată fiind cu fiul meu – azi are 38 de ani – nevoită să stau în spital trei luni din cauza toxicității sarcinii, soțul și-a făcut de lucru cu cine s-a nimerit. Și cea de a doua căsătorie m-a marcat prin ceva asemănător, soțul lucrând în străinătate. Astfel, după aproximativ trei ani de relație, începeam să mă detașez de oricine ar fi dorit să-mi rămână alături. I-am rănit și pe ei și pe mine cu mentalitatea aceasta plină de lașitate și egoism.

Așa că Dumnezeu a rănduit să mă îmbunătățească, fiindcă eu, în fiecare seară, așa cum știam eu, în felul acela al meu de a amesteca faptele bune cu cele urâte, mă rugam pentru binele meu și al celor pe care îi iubeam. Mai întâi a adus în viața mea un prinț, un prinț adevărat, un om minunat care îmi satisfăcea toate poftele și lângă care aș fi fost fericită dacă în cugetul meu nu și-ar fi făcut culcuș obiceiul de a da bir cu fugiții.

Psalmul 50:
1. Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
2. Și după mulțimea indurărilor Tale, șterge fărădelegea mea
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea
5. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept eșți Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu
6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maică-mea
7. Că iată adevărul ce-ai iubit, cele nearatate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale, mi-ai arătat mie
8. Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spală-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi
9. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucură-se-vor oasele mele cele smerite
10. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le
11. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele
12. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine
13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește
14. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce
15. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucură-se-va limba mea de dreptatea Ta
16. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta
17. Că de ai fi voit jertfă, ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi
18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi
19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului
20. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței

“Obiceiul rău se formează când îngăduim noi”.

Văzând Domnul ceea ce stăruia în cugetul meu, căutând pretexte să fug iarăși, începu să-mi dea ajutorul și grija atât mie cât și bietului meu prinț fără de vină, ferindu-l de ceea ce îl aștepta, ca răspuns la singura rugăciune, făcută de mine, constant dar rapid și însoțită mereu de aceeași cruce minusculă, schiloadă și strâmbă, mai degrabă în dreptul gâtului decât pe piept.
Și m-a luat de la începuturi, amintindu-mi greșeala cea veche, cea bine tăinuită, grea, uitată, cea de demult, cea mare – avortul.

Psalmul 22:
1. Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi
2. La loc de pășune, acolo m-a sălășluit; la apa odihnei m-a hrănit
3. Sufletul meu l-a întors, povățuit-u-m-a pe căile dreptății, pentru numele Lui
4. Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești
5. Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat
6. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu și paharul Tău este, adăpându-mă ca un puternic
7. Și mila Ta mă va urma în toate zilele vieții mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile

Stăteam nopți întregi în agonie, față în față cu o fetiță de 5 anișori care avea chipul fiului meu – pe atunci de douăzeci și trei de ani – care se așeza lângă patul meu, după miezul nopții. 6 luni n-am știut ce este somnul. Tortură mai mare nu există. Doream să o îmbrățișez dar dispărea pentru ca să apară iar. Avea ochii foarte triști și uneori cu sclipiri ciudate, amenințătoare. Când nu mai rezistam, mă anesteziam cu vodcă și doar așa adormeam. Sticla de vodcă devenise o prelungire a patului iar lama de ras o prelungire a saltelei. Deseori mă gândeam serios la sinucidere fiindcă “fetița mea mă cheamă în lumea de dincolo”.
Prietenele îmi spuneau să merg la Biserică. Mă enerva groaznic acest îndemn și dacă înainte mai intram să aprind o lumânare, din acel moment nu am mai avut nici măcar răbdarea de a mă închina sau de a face puțina mea rugăciune.

Cu siguranță Calea ascezei, a înfrânării, a postului și a rugăciunii, a solitudinii, este o cale anevoioasă dar mult mai folositoare decât cea a alcoolismului, drogurilor, psihozelor sau a sinuciderii. Medicamentul cel mai amar este cel mai rapid vindecător. În cazul meu, s-a adeverit. Eram la o răscruce de drumuri – psihoza, alcoolismul, sinuciderea sau solitudinea și purificarea.
Fiecare om are o alegere de făcut în viață. Una importantă. Unii îi spun trenul vieții. Alții ii spun chemare. Acela a fost momentul meu, chemarea mea. Nu știam decât că trebuie să aleg. Nu mai puteam păcăli soarta. Nu eu aveam o țintă, ci eu eram ținta.

A urmat o noapte de pomină în care niște buchete de flori uscate atârnate în dormitorul meu – ba cădeau pe podea, ba zburau prin încăpere. Bâlbâiam tremurând Tatăl Nostru, luptând cu neputința de a opri ceva înfricoșător cum nu mai trăisem vreodată, ceva de neoprit. Câinele meu urla zgâriind ușa de la intrare, care în momentele acelea mi se părea la kilometri depărtare. Singurul ajutor l-am  primit spre zori, când am tras paltonul peste pijama și așa, în picioarele goale, am dat buzna afară din casă, împiedicându-mă de câine care nici el nu mai nimerea ieșirea și m-am oprit în bisericuța de la colț. Era ger afară, în ajun de Sfântul Nicolae.
“Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfânta, slavă Ție”.

L-am căutat pe Dumnezeu în toate locurile greșite iar când m-am așteptat  cel mai puțin să îl mai găsesc, m-a găsit El pe mine și mi-a deschis ochii asupra locului pe care-l ocoleam și unde de fapt trebuia să-L caut de la început.

Biserica era deschisă, goală, liniștită, așteptându-mă parcă. Am căzut înaintea icoanei Maicii dragi și cred că am plâns o oră. Apoi, văzând niște pantofi negri la nivelul ochilor, adunându-mă cu greu de pe jos, m-am trezit în fața părintelui pe care cu doi ani în urmă îl dădusem afară pe poartă. Venise cu Boboteaza și păzind bolul cu Aghiasmă Mare de câinele meu, care sarea pe el mai să-l dărâme, mă apostrofase revoltat făcând o referire la omul care slujește dobitocului și la părul alb al dalmațianului care năpârlea în mod vizibil atât pe covor, pe parchet cât și pe canapele. Evident că l-am scos afară pe popă și nu câinele.

Atunci l-am revăzut pentru prima dată și mă rugam în sinea mea să nu mă recunoască.

Dar m-a recunoscut și cu toate acestea, blândețea lui a fost ceea ce mi-a dat certitudinea că am ajuns unde trebuia să ajung. Am stat de vorba 3 ore. Mi-a spus că nu-i copil ceea ce văd ci “vrăjmașul diavol” care pune în scenă totul în așa fel încât să alegem cum vrea el, folosindu-se de păcatele noastre. În cazul meu ceea ce vrea el ar fi sinuciderea căci e felul cel mai ușor de a ne lua sufletele. Și mi-a prescris o rețeta: pentru început spovedania, frecventarea slujbelor fără absență, posturile, canon de rugăciune pentru pocăință, iar dacă voi face toate acestea, în timp mă voi putea uni cu Hristos și în trup, prin Sfânta Împărtășanie, medicamentul tuturor medicamentelor.

Când Sângele Domnului se unește cu sângele unui păcătos începe să-l preschimbe. Diavolul nu se mai poate apropia căci îl arde. Avea logică. Dar avea și condiții. Anume, păcătosul trebuie să se pregătească un timp și să-și purifice trupul că să nu ardă și trupul odată cu păcatul. Sugera destul de ferm că asta nu se poate atâta timp cât îmi doresc sexualitate în afară căsătoriei.
Și iar am ajuns la concluzia că nu putem obține ceva remarcabil decât renunțând la ceva mai puțin remarcabil. M-am văzut în față ALEGERII, a liberului arbitru. Căsătoria sau abstinența. Căsătoria nu mă încânta ci-mi dădea o stare de neliniște. Îndrăgosteala cu sacrificii până la iubire totală, la bine și la greu, cu jurământ. Și cum nimeni nu știe ce formă va lua acel ‘greu’, într-o oarecare măsură experimentat de două ori de mine, am hotărât să merg pe cea de a două cale, necunoscută și provocatoare, ca atare: ASCEZA.

Faptul că reperele căsătoriei moderne nu-mi păreau reale ci mai degrabă o masca jalnică a ceea ce am văzut la părinții mei, împreună cu gândul de a mă întoarce acasă, ce îmi dădea fiori, m-au determinat să iau decizia pe loc: ASCEZĂ! Asceza e un dar. Poate cel mai mare dar al Lui către păcătosul cel mai căzut, cel mai năruit, cel mai scârbos și cel mai josnic. Asceza are și ea o condiție majoră. Forță. Forța este specialitatea ascezei. Și cum nu păream a fi de loc forțoasa, ba dimpotrivă, plină de slăbiciuni încât dacă există un lanț al slăbiciunilor pe acest pământ, sigur eu îl dețineam pe cel mai lung, mă alinam cu gândul că așa cum pofta vine mâncând și forța vine luptând.

Așadar, gândul că mă voi întoarce acasă fără un rezultat mi-a smuls resemnarea dându-mi, într-un mod paradoxal, apreciere de sine.

După cele trei ore petrecute cu părintele, înțelesesem ceva: Dumnezeu nu este un hitlerist care ne jupoaie de vii ci doar un model de corectitudine și reciprocitate. Totul capăta sens. Dacă în Rai nu întră decât oameni corecți și reciproci, atunci nu poate fi decât foarte bine. Și este absolut normal că cei ce doresc reabilitarea și vor să între intr-un mediu plin de corectitudine și reciprocitate să aibă testele aici, pe pământ, cu tot ceea ce presupune examinarea.
Pe mine, la început, nu credința m-a îndreptat pe Calea Bisericii, ci logica. Apoi, odată cu asceza a venit forța și abia apoi credința. Credința a apărut în primul post. Rugăciunile și canonul dat de părinte mi-au întărit credința.

M-am întors a doua zi la părinte, cu temele făcute, adică cu Îndreptarul cel Mare de spovedanie al arhimandritului Nicodim Măndiță, pe care trebuise să subliniez mai întâi păcatele pe care le gândisem iar apoi, luate de la capăt și subliniate, cele pe care le infaptuisem, lucru care mi-a luat vreo 4 ore. Păcatele sunt de fapte proaste obiceiuri. Curvia e un prost obicei, hoția, minciuna, sodomia, adulterul, etc. Văzute așa, nu te mai sperie, căci practic îți refaci o educație precară sau care lasă mult de dorit, uneori chiar rușinoasă, sadică sau plină de cruzime, sarcasm, nesimțire sau malițiozitate.

Aflați că este singurul tratament care dă rezultate rapide, care taie răul din rădăcină, care mântuiește și trupul și sufletul, reabilitându-le degrabă. Fără asceză, te îndrepți către reabilitare mergând ca o căruță fără roți. Asceza este ca un avion cu reacție și cu destinație sigură.
Nu te mai distrage nimic. Sexualitatea ne fură timpul, ne aduce diversiuni și ne rătăcește și încetinește la greu. Dar are un atu slab: plăcerea greșit înțeleasă.
Cele mai multe boli vin de la poftele și plăcerile greu de stăpânit. Și când ajungi la doctor afli că trebuie să tai aia și apoi aia și tot la un fel de asceză ajungi, determinat de boală cu tăișul la os. E mult mai nobil să o accepți ca sabie a păcatului decât ca bisturiu al doctorului.

În ziua următoare, m-am prezentat la părinte cu îndreptarul subliniat, urmând să fac primul pas: spovedania. Aveam de mărturisit cam 400 de obiceiuri proaste, inșurubate prin educație, autoeducație și influențe. Conștientizarea. M-am așezat în genunchi și dintr-o dată m-am simțit cuprinsă de revoltă: cum să stau în frigul asta 4 ore? E inuman! Și m-am trezit spunându-i părintelui că aș dori să-i zic repede doar cele două păcate care rămăseseră nesubliniate: sex în grup și sex cu animale. Pe restul putea să le considere gândite și făcute toate și să terminăm dracului odată că să nu murim de frig, “că doar puteau să repare centrala când știau că vin eu, azi!”

Doamne, primește-mă întru pocăință. Doamne, nu mă lăsa pe mine. Doamne, nu mă duce pe mine în ispită. Doamne, da-mi cuget bun. Doamne, dă-mi lacrimi și aducere aminte de moarte și umilință. Doamne, dă-mi cuget să mărturisesc toate păcatele mele. Doamne, dă-mi smerenie, curăție și ascultare. Doamne, dă-mi răbdare și voie nebiruită și blândețe. Doamne, sădește în mine rădăcina bunătăților și frica Ta în inima mea. Doamne, învrednicește-mă să Te iubesc cu tot sufletul și gândul meu și să fac în toate voia Ta. Doamne, apară-mă de oamenii gâlcevitori, de diavoli, de patimile trupești și de toate celelalte lucruri necuvioase. Doamne, știu că faci precum vrei Tu, deci să fie și întru mine, păcătosul, voia Ta, că binecuvântat ești în veci. Amin.

Părintele se scărpină în barbă și lăsând capul în piept, oftând, spuse: “Și cine să se căiască pentru ele? Că sunt ale tale și dacă nu te căiești pentru fiecare în parte, eu nu fac lucruri de mântuială. Nu-i primită spovedania de mântuială. Ori o faci spre Mântuire ori te duci la alt preot”.

În gândul meu mă încerca o urmă de rușinare dar fu spulberată repede de tupeu: Nu mă simt prea bine azi și aș dori să vin mâine. Mințeam de îngheța aghiasma și cugetam cum să fug mai repede cu lașitatea-mi caracteristică, întărită de gândul: “mă mai vezi tu pe aici popo, la sfântu’ așteaptă”.

În Biserica înghețată, covoarele fuseseră rulate lângă ușa, deoarece urma slujba de Sfântul  Nicolae iar lumea aducea multă mizerie și la propriu și la figurat. Am luat-o aproape în goana spre ieșire. Lângă ușă m-am întins cât eram de lungă, împiedicând-mă de un covor, într-un picaj de pinguin cu mâinile țintuite parcă de corp. N-am putut decât să întorc capul într-o parte, plesnind lespezile cu obrazul. Atunci mi-am dereglat prima vertebră cervicală. Am plecat cărând în spate toată rușinea planetei.

La 43 de ani aveam un munte de rușini și rusinari care se ițeau tot mai tare de peste umerii mei. Lașitatea nu-mi dădea pace. Știam că o să-mi dea de furcă precum o făcuse toată viața.

“Marie cea plină de dar, bucură-te! Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău căci l-ai născut pe Iisus, mântuitorul sufletelor noastre!”

Și totuși există iubire.

În noaptea aceea, fetița apăru o singură dată strâmbandu-se la mine. Am stat trează citind rugăciunea de la părinte, până spre dimineață. După două ore de somn, m-am prezentat la spovedanie. Citeam încovoiată, după îndreptar, în ușa altarului dar nici urmă de regret. Eram un buletin de știri și atât. Telejurnalul avea mai multă consistență, în mod clar. După un timp părintele mă opri și mă trimise acasă, recomandându-mi să citesc câteva rugăciuni pentru lacrimi de pocăință “că tot de la Dumnezeu ne vin și lacrimile, copile”.

În ziua următoare eram tot precum o știristă care prezintă zâmbind o înmormântare. Desigur că iar am făcut cale întoarsă cu alte câteva rugăciuni de pocăință. Fetița nu mai apăru de loc. Aproape că-mi părea rău de ea dar era doar răul care încerca să mă deturneze de la dreapta cale.

“Doamne, pune cuvânt în gura duhovnicului meu pentru a-mi spune ce să fac.”
Cred cu toată convingerea că în noaptea aceea, părintele s-a rugat pentru mine, pentru lacrima ce nu curgea din inima împietrită în muntele de lașitate.
Inima are lacrimile ei, neauzite, șoptite ochiului. Ochiul se înduioșează în ritmul despietririi inimii și atunci încep lacrimile să spele obrajii.
Era a treia încercare. Părintele era schimbat la față de parcă noaptea aceea îl îmbătrânise. Avea pe atunci 75 de ani. Protos’ Anghel, monah de la 14 ani la mănăstirea Rohia, șef de promoție la colegiul teologic mai apoi și șef de promoție la facultatea de teologie. Se vedea. Era dintre cei ‘grei ‘. Stâlpii. Părintele era un Stâlp greu încercat și cu multă experiență. Părintele nu era o călăuză oarecare. El era CĂLĂUZA. În hainele lui intră Hristos. Așa l-am văzut eu atunci pe Hristos prima dată. Iisus Domnul meu, Unicul și Adevăratul. Și de atunci așa a rămas.

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.
Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și S-a făcut om.
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat.
Și a înviat a treia zi, după Scripturi.
Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.
Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.
Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.
Aștept învierea morților.
Și viața veacului ce va să vie.
Amin!”

Și dacă în noaptea aceea părintele nu s-ar fi rugat pentru mine nu știu dacă azi mai existam.
M-am așezat cuminte în genunchi încercând să deschid gura. Maxilarele mi se blocară larg deschise neputând rosti nici un cuvânt. Am simțit că o ruptură în inimă, ca o sagetare care a rupt un zăgaz. Țâșniră lacrimile și șiroiau pe obraji încât după puțin timp pe lespedea de sub ochii mei se formase un mic lac din care săreau stropii propriilor mele lacrimi, răcorindu-mi fața… Eram eu, față în față cu inima mea, ruptă de durere, căzută într-o baltă de lacrimi unde plângea demult, fără că eu să o aud.
Auzeam vocea răgușită a părintelui șoptind o rugăciune, parcă din depărtări.

Cumva, după o vreme, am simțit o atingere divină. Un fior de nedescris care mi-a luat toată durerea, maxilarele s-au descleștat și am putut rosti cu toată căința mea cuvânt după cuvânt, păcat după păcat, regret după regret. După două ore, m-am ridicat răbdătoare și irecuperabil îndrăgostită de Iisus, ușurată și mult mai înțeleaptă. Spovedania pune bun început înțelepciunii. Părintele avea ochii obosiți, cu cearcăne negre de parcă ieșise din tranșee. Îmi spuse doar atât: Eiii, mai copile, acum poți spune că te-ai spovedit.
Erau minus 8 grade în Biserică iar eu eram lac de apă din cap până în picioare. După vreo câteva luni când am citit Taina Sfintei Spovedanii, am înțeles că după o spovedanie făcută cu căință, Dumnezeu ne iartă păcatele, încât devenim curați ca pruncii după botez și simțim însăși apa botezului inițial. Ceea ce cred și azi este că apa aceea care a rupt barajele ochilor mei cât și al fiecărui por, a fost botezul meu ca om nou, renăscut.

Am urmat rețeta părintelui cu sfințenie. Am botezat 3 copii. Încă nu a apărut al patrulea dar sigur când va randui Domnul, va apărea. Trebuie să botez tot atâția câtora le-am curmat existența, făcând cu ei ostenelile pe care le-am evitat atunci. O mamă și dacă este în pustiu și nu mănâncă, are lapte la sânul la care ține pruncul. Iar noi îi programăm sub pretextul că nu suntem pregătiți.

Dumnezeu ne trimite pe pământ cu pachețelul la ghiozdanel și cu Cartea. Dacă pe aceea o buchisim cum trebuie devenim Oameni. Dacă buchisim altceva, avem diplome în alte și diferite domenii.

Curând după spovedanie am primit o încurajare puternică. Eram pe punctul de a începe purificarea mea trupească (pasul următor spovedaniei) și încercam să închei relația cu un partener mai vechi, lângă care reveneam între relații. Am ieșit la masă într-o seară și i-am spus cu grijă gândurile mele pe care le cunoștea într-o oarecare măsură. Nu a fost de acord, insistând să merg la un psihiatru. Nu am cedat ironiilor și nici malițiozității și mi-am văzut de Cale, deși mi se părea nespus de greu. Am ajuns acasă lăsându-l în stradă cu mașina pornită. Nu pleca. Auzeam din pat motorul și am golit jumătate de sticlă de vodcă cu nădejdea că adormind voi scăpa mai ușor de sâcâiala tentației de a-l invita înăuntru.

Într-un târziu am simțit o amorțeală amestecată cu frison și am strigat din rărunchi “învelește-mă Tu! Mi-e frig. Învelește-mă Tu, căci pentru Tine sunt acum singură. Știam că dacă mă mișc fie și cât să caut pătura sunt pierdută, căci gândurile mă vor trezi și voi ceda. Strigam tare: Învelește-mă, auzi? Unde ești? De ce nu-mi porți de grijă? Plângeam cu ochii întredeschiși, cu genunchii ghemuiți la piept. Și dintr-o dată, m-a învăluit o căldură, o pace și o siguranță, cum poate doar în burta mamei mele am simțit. Contemplam momentul dorind să nu se sfârșească niciodată să rămân așa pentru totdeauna, căutând cu coada ochiului un chip. Nu m-a lăsat să-I văd chipul, în schimb, printre gene, am zărit cele mai frumoase brațe văzute vreodată, ca de aramă arsă în foc, ce mă îmbrățișau. Nicio conotație sexuală, niciun gând necuviincios, nicio dorința nepotrivita ci doar atenție desăvârșită, grijă și siguranță, așa cum doar în burta mamei simțim. Și atunci am izbucnit: Dacă așa este în brațele Tale, îți promit că niciodată nu mă va mai îmbrățișa un alt bărbat.

Abia după doi ani am reușit să citesc Biblia. Biblia se citește în post, cu rugăciune și exclusivitate căci altfel nu o putem înțelege sau o înțelegem greșit. Este singura Carte Sfântă, deoarece cu adevărat Dumnezeu se pogoară în Cuvintele ei pentru cititorul care se va raporta la fiecare verset, stăruind asupra ei cu minuțiozitate. În acele momente El devine chiar INTERLOCUTOR, un interlocutor fin cu subțirimea și noblețea caracteristică Divinității.

Greul a apărut când am început să urc, la propriu, treaptă cu treaptă. Descoperisem ceva atât de inedit și de înălțător, clar și luminos, ceva care îmi indica cu atâta precizie ieșirea din labirintul și bâjbâielile întregii mele vieți, răspunzând tuturor întrebărilor mele în ceea ce privea marile eșecuri, încât doream și îndemnam pe toți cei dragi, prieteni, rude, cunoștințe să încerce și ei să vadă cine a fost cu Adevărat Iisus, să-L cunoască atât pe El cât și toată activitatea Lui mesianică, scrisă acolo în Noul Testament, să-i înțeleagă Harul, Înțelepciunea și modul de a gândi și proceda. Îi îndemnam pe toți să se bucure împreună cu mine, așa cum dealtfel și până atunci o facuserăm dar, spre dezamăgirea mea, m-am lovit de un zid deopotrivă la toți, începând cu fiul meu și mama mea. Din femeia, pe care tot Bucureștiul o căuta încă de la mijlocul săptămânii pentru a afla locurile, evenimentele, restaurantele, sau cluburile unde Rodica era invitată la final de săptămână, devenisem peste noapte o biată “nebună cu biserica” iar în schimbul sprijinului de care aveam atâta nevoie, primeam zilnic mustrări, insulte, umilințe și adresele unor psihiatri renumiți. Am acumulat urcând cu mine durere după durere, sfâșiere după sfâșiere, pierzând familia, prieteni și orice bucurie din ceea ce știam până atunci. Dar Dumnezeu cel milostiv a închis niște uși deschizând cu aceeași cheie a bunăvoinței, altele. În Biserică mi-am făcut noi prieteni iar după lungi ani de suferință și distanță din partea familiei, lucrurile acum s-au ameliorat prin nașterea scumpelor mele nepoțele Anisia (5 ani), Ilaria (3 ani) și a finuței mele, Ecaterina (3 ani) care se bucură alături de mine, dând dovadă de toată receptivitatea pe care ceilalți au irosit-o. Nu există bucurie mai mare decât aceea de a merge cu ele de mânuță și cu inimioarele bătând în același ritm, Duminica, în fața Altarului pentru Dumnezeiască Împărtășanie cu Sângele Împărătesc.

Cât despre asceză, nu-i deloc așa de grea și înspăimântătoare precum pare. Vizitele Lui sunt dese iar grija e desăvârșită. Solitudinea întru Hristos este altfel decât solitudinea laică. Fără dragoste ne este greu dar cu un ghid ca părintele n-am simțit lipsa dragostei. Mi-a recomandat să caut bătrânii din Biserică, să-i ajut cu tot ce vor dar mai ales să le ofer timpul meu în dar. Petreceam ore în șir cu oameni împovărați devenindu-le utilă. Apoi m-am angajat la un azil. Am locuit între ei, cu ei, internă timp de 4 luni. A fost sublim. Am primit atâta  dragoste. Nici nu ne putem închipui că în privirea unui străin încape atâta iubire. Le dăruiam seară de seară mirul pe frunte și sărutul mult așteptat de fiecare de la ai lor dar pe care din păcate nu-l primeau. Erau 50 de bătrâni, majoritatea abandonați de copiii cărora le-au dat viață. Dureros să uiți de unde ai plecat și cine s-a spetit cu tine ca să crești.
Am continuat prin orfelinate, case sociale și într-o zi, din mila Domnului și după multe călătorii în care am avut drept călăuză iubirea creștinească, au apărut în viață mea nu una, ci cele trei fetițe, Anisia, Ilaria și Ecaternia, căci mare este Dumnezeu și mult-iertător.

Nu asceza este de neîndurat, nu solitudinea, ci lipsa iubirii. Lipsa iubirii ne vlăguiește și ne omoară încet dar sigur. Cine înțelege că iubirea fără sexualitate, iubirea creștinească, slujirea aproapelui ne poate înalța la cer, atât la propriu cât și la figurat, că doar Calea cea dreapta este întotdeauna varianta cea mai fericită, că în solitudine găsești forță prin iubire, înțelege și că iubirea este pretutindeni și nu doar în partea lui de pat. Cine înțelege că Dumnezeu atâta a iubit lumea încât pe Fiul Sau ni L-a dăruit din dragoste să ne slujească și să ne înalțe și că până și picioarele ni le-a spălat, acela este un om liber. Iubirea nu este condiționată de un singur om decât prin căsătorie și nu este condiționată de compatibilități sexuale și nici de alte deviațiuni. Iubirea perfectă este iubirea creștinească.

Iubirea perfectă se naște din slujirea aproapelui. Creștinismul înseamnă ceilalți, nu tu.

Și, da. Iubire fără sex există.

Mă rog la Dumnezeu să-și plece privirea către toți copiii Lui și să ne dea forța de a urma Lui pe Calea cea dreaptă, cea a sacrificiilor, deschizându-ne ochii asupra șanselor cu care ne miluiește, pentru a deveni mai toleranți cu boala, cu sărăcia, cu bătrânețea sau cu solitudinea și mai puțin toleranți cu egoismul și poftele noastre, pentru ca și noi să ne îndreptăm mai mult iubirea către cei singuri, împovărați, bolnavi sau îmbolnăviți de nepăsarea noastră față de semeni cât și față de intreaga Sa Creație. Să transmitem mai mult aceste trăiri nepoților și generațiilor pe care noi le creștem și mai puțin interesul pentru propriile pofte, folositoare trupului, dar în mod cert atât de nefolositoare sufletului. Așa cum fac eu cu nepoțelele mele.

“Toate sfintele femei: mironosițe, mucenițe, temătoare de Dumnezeu și fecioare care ați slujit Mântuitorului Hristos cum se cuvine, rugați pe Dumnezeu pentru noi păcătoșii. Amin!”