Principalii factori care au influentat soarta mineritului in Romania sunt: baza tehnologica, schimbarile climatice, forta de munca, managementul si, nu in ultimul rand, coruptia si presiunile politice.

Potrivit declaratiilor mai multor muncitori din Complexul Energetic Oltenia, cu mici exceptii, multe dintre echipamentele folosite azi in mine sunt mostenite de dinainte de 1989. Oricat de mult ai investi in dezvoltarea si pregatirea fortei de munca, productivitatea si profitabilitatea acesteia este limitata de tehnologia utilizata si de capacitatea utilajelor. Pentru a intelege mai bine conditiile deplorabile din mine la ora actuala, cred ca afirmatia unui miner de la mina Vulcan spune tot: “ne era mai bine pe vremea cand aveam voie sa muncim cu caii in mina”.

Lulu, un escavatorist brigadier in varsta de 53 de ani de la Tismana, adauga la randu lui: “Vara, la 40 de grade, cand incep sa excavez, in cateva secunde, pulberea fina ma ingroapa pana la brau. Mai vine din cand in cand un coleg cu o lopata sa scoata carbunele din cabina. Asa lucrez de mai bine de 30 de ani”.

De zeci de ani, milioane de romani, au citit, s-au distrat, au avut caldura si lumina in apartamente si din carbunele provenit din rotile invartite non-stop de cei precum Lulu.

In mod inexplicabil, conform spuselor multor mineri, acestia si-au pierdut in timp incadrarea locurilor de munca la conditii deosebite. Unii dintre ei au incercat pe calea instantei sa isi recapete aceasta incadrare.

Nu se poate ca satele invecinate sa actioneze in instanta CE Oltenia pe motiv de poluare sau zgomot si angajatii companiei, cei care muncesc in cariera, sa nu beneficieze de sporuri de munca in conditii deosebite.

Lipsa de perspectiva, salariile mici si conditiile de munca extrem de grele au facut ca tot mai putini tineri sa isi doreasca o cariera in minerit, in ciuda lipsei de alternative din zona. Insasi media de varsta a minerilor arata ca aceasta industrie este pe cale de disparitie. Minerii in varsta isi amintesc de vremurile in care munca lor era respectata si rasplatita. Nostalgia ii umple de regret si dezamagire. Acum, nicio fisa a postului nu mai este respectata. Institutia falimentara ii obliga sa lucreze in echipe dezmembrate, sa se incropeasca si sa improvizeze pentru a mai trece cu bine inca un schimb. Au acceptat sa suplineasca munca ce trebuia facuta de alti colegi cu speranta ca isi vor primi salariul doar cu putin mai alb decat carbunele extras de ei din dealul nemilos.

Echipamentele era invechite si cand erau ei tineri insa atunci puteau face fata greutatilor avand de partea lor avantajul varstei. Acum nu ii mai ajuta nici echipamentele si nici conditia fizica.

In timp ce o parte dintre ei sunt nevoiti sa intre in greva pentru a-si primi salariile, ceilalti se gandesc cu groaza ca in curand le va veni si lor randul sa plece cu mana goala in ziua de salariu. Din cei aproximativ 12000 de angajati ai CE Oltenia doar cateva zeci participa zilnic la pichetarea prefecturii Targu Jiu. Pana si aceasta reactie este influentata de media de varsta crescuta a minerilor. Au apus de mult vremurile cand un singur lider sindical strangea in aceeasi piata peste 15000 de suflete.

In 1992, la Rio de Janeiro a fost semnata Conventia-cadru a Natiunilor Unite asupra schimbarilor climatice. Efortul de stabilizare a gazelor cu efect de sera in atmosfera a marcat inceputul sfarsitului industriei miniere in intreaga lume.

A urmat apoi protocolul de la Kyoto, semnat inclusiv si de Romania, prin care tara noastra si-a asumat o tinta de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera cu 8% fata de anul de baza 1989.

In 2015 s-a semnat Acordul de la Paris care are la baza principiul responsabilitatii comune dar diferentiate si a capacitatilor respective si principiul echitatii.

Daca la inceputul anilor 2000 carbunele avea o pondere de aproximativ 30% in mixul energetic in timp ce energia eoliana reprezenta aproximativ 12%, un deceniu mai tarziu raportul aproape ca s-a inversat (13,49 VS 26,20). Este evident ca in conditiile impuse de reducerea emisiilor de CO2 termocentralele nu pot concura pe piata cu alte surse de energie. Plata certificatelor CO2 sau investitiile, in lipsa unor subventii de la stat, vor duce la cresterea pretului. Din acest motiv, multe dintre termocentrale ar trebui sa isi reduca considerabil activitatea.

In 2013, guvernul le-a acordat prioritate in sistemul electric termocentralelor cel mai putin rentabile, respectiv CE Oltenia si Mintia. In acest fel, guvernul s-a asigurat ca unitatile necompetitive isi vand productia inaintea producatorilor competitivi. Sapte ani mai tarziu, prin liberalizarea pietei, astfel de masuri nu mai reprezinta o solutie.

In baza acordurilor internationale, toate tarile europene si-au negociat un plan etapizat de incetare a activitatilor miniere. In Romania, lipsa transparentei si a planificarii face ca finalul epocii miniere traditionale sa fie caracterizat prin soc si groaza. Incertitudinea zilei de maine ii face pe minerii imbatraniti sa lupte mai degraba pentru diminuarea pragului de pensionare de la 55 la 52 ani decat pentru salvarea mineritului. In aceste vremuri tulburi, 3 ani poate face diferenta intre cateva salarii compensatorii si o binemeritata pensie, care in cazul minerilor este mai mare decat salariul.

Era deja noapte cand am stat de vorba cu Croitoru Gheorghe pe una dintre platformele excavatorului 6 de la Rosiuta. In bataia reflectoarelor vedem cum peste noi se asterne cu viteza praful fin cazut de pe banda de deasupra capetelor noastre. Domnul Gheorghe spunea “Nu ma omoara cariera si munca grea cat ma omoara incertitudinea”.

Managementul numit politic arareori a fost in masura sa faca fata provocarilor acestui sector economic. Incompetenta a fost insa de cele mai multe ori cea mai mica problema. Legendele miniere vorbesc despre manageri care au facilitat colaboararea cu anumite firme sau care au “retehnologizat” utilajele demontand piesele, revopsindu-le si reinstalndu-le. Dupa 2012 toate investitiile, si acelea destul de mici comparativ cu nevoile, au mers aproape exclusiv catre termocentrale, in incercarea de a reduce emisiile de CO2. De atunci si pana azi, legendele spun ca la nivel de cariere, retehnologizarea a insemnat cel mult achizitia de aparate de aer conditionat pentru birourile centralei. La fel se vorbeste si despre echipamente cumparate la suprapret, de la firme capuse, o practica ce avea sa ii imbogateasca pe unii si sa ii adanceasca si mai mult in faliment pe cei de la CE Oltenia.

Se vorbeste si despre un grup al intereselor exploatatorilor de gaze care isi doresc reconversia termocentralelor de la alimentarea cu carbune la cea cu gaze naturale. Grupul politic care ar sustine o astfel de strategie ar genera tractiune avand in vedere recomandarile Comisiei Europene care priveste deja gazul ca pe raul cel mai mic. S-a scris mult in presa centrala si locala inclusiv despre furturile practicate in cariere cu implicarea unor angajati CEO, furturi ramase nepedepsite. La fel de interesant a fost si fenomenul sponsorizarilor diverselor echipe de fotbal. Pe langa sumele destinate acestor sponsorizari este demn de remarcat si faptul ca, de multe ori, de aceste echipe s-au ocupat in mod direct, diversi lideri sindicali.

Nu vreau sa dau crezare acestor legende insa nu pot sa nu observ ca managementul acestor institutii a astept ceasul al doisprezecelea pentru a cauta in mod activ solutii pentru rezolvarea sau macar imbunatatirea conditiilor de practicare a minieritului in Romania. Daca o faceau la timpul potrivit, daca nu reuseau sa il salveze in totalitate poate obtineau o victorie partiala sau macar o etapizare demna de sacrificiul acestor generatii de mineri.

Constantin Cretan este unul dintre liderii minerilor condamnati pentru Mineriada  de la Costesti din 1999. Asa s-a recomandat din prima clipa in care l-am intalnit. Nu ma mira, avand in vedere ca inca reprezinta interesele unui sindicat al minerilor desi a iesit la pensie. Nici acum, in ultima clipa, nu se lasa. Promoveaza piroliza ca pe solutia salvatoare care va preveni inchiderea minelor. Impreuna cu Adrian Aciu, membru al echipei inventatorului roman Iuliean Hornet, a incercat sa le propuna celor de la CE Oltenia, un proiect pilot pe baza de energie ecologica si ieftina. Discutia initiala, intre cei doi si Ion Dobritoiu, unul dintre directorii Complexului Energetic, m-a pus pe ganduri. Am avut senzatia ca reprezentantul companiei a abandonat orice speranta. Speranta mi-a revenit discutand cu seful de cariera de la Rosia si cu Daniel Burlan, presedintele CE Oltenia. Cei doi par deschisi la solutia pirolizei propusa de Constantin Cretan si la randul lor au indentificat o solutie implementata intr-o termocentrala japoneza, care se pare ca reduce emisiile de CO2 aproape de zero. Se pare insa ca domnul Hornet i-a solicitat domnului Burlan informatii tehnice despre carbunele extras si o tona de lignit uscat pentru teste si desi i s-a promis ca o sa le primeasca intr-o saptamana, nici dupa trei saptamani nu le-a primit. Statul la stat ramane o paradigma greu de invins.

In timpul intalnirii noastre, Constantin Cosmin Trufelea, seful carierei Rosia isi punea in mod corect intrebarea daca grupul inventatorului Hornet poate sa realizeze o instalatie pentru un grup de 330 MW, care consuma intre 8 si 10 mii tone carbune/24 h, cu ce cost si mai ales care este consumul propriu tehnologic.

I-am adresat aceste intrebari domnului Hornet si la randul sau, nici dupa trei saptamani nu a reusit sa imi dea un raspuns clar, coerent.

Indiferent de solutia tehnica gasita pentru a reduce sau salva emisiile de CO2 la nivel de termocentrale, ramane insa problema finantarii, fie ea publice sau private (BEI, BERD, BM). In mod evident, oricare ar fi solutia tehnica, finantarea depinde de un acord politic. Lipsa de viziune, managementul politizat si nu in ultimul rand birul certificatelor CO2, a adus CEO in prag de faliment.

Un alt exemplu pozitiv este directorul Gheorghiu, cel ce conduce EM Vulcan. L-am cunoscut in ziua in care Constantin Cretan le-a adus o masina incarcata cu paine si conserve in semn de solidaritate.

Cu lectia inchiderilor invatata pe propria piele, cei din Valea Jiului par sa fi inteles cat de importanta este inclusiv o asumare esalonata a unui moment inevitabil. Angajarea ultimului miner si pastrarea lui in siguranta timp de 20-25 de ani putea sa fie o strategie viabila daca avea cine sa o negocieze. Momentan suna mai mult a scenariu de film romantat.

Romania nu trebuie sa inchida minele nici mai repede dar nici mai tarziu decat celelalte tari europene. Romania are insa de ales intre birul certificatelor CO2 al caror pret creste exponential de la an la an si gasirea unei solutii pentru reducere emisiilor de CO2 la nivelul hidrocentralelor.

Conform declaratiilor lui Constantin Trufelea, seful carierei Rosia, pe langa certificatele CO2, exploatarea se confrunta si cu eliberarea de sarcini a frontului de lucru. Pentru a putea avansa conform planului si a normelor de lucru, este nevoie ca terenurile din jurul carierei sa fie expropriate. Aici apar fie litigii cu persoane cand este vorba de sate, fie litigii cu diverse organizatii de mediu cand este vorba de zone impadurite, de exemplu.

Antonio Guterres, secretarul general al ONU, vorbeste despre eliminarea completa a folositii carbunelui ca cea mai importanta masura pentru a gestiona criza climatica.

Pentru asta le cere guvernelor sa anuleze toate proiectele bazate pe carbune. Le cere cu alte cuvinte sa nu se mai angajeze in noi exploatari si sa nu mai finateze exploatarile falimentare.

Cere apoi companiilor private sa nu mai finanteze acest gen de operatiuni asigurandu-se astfel ca nu vor mai avea nicio forma de finantare.

Le cere insa apoi autoritatilor locale sa depuna un efort global pentru a demara tranzitia muncitorilor din domeniu catre alte sectoare.

Avand exemplul Marii Privatizarii, cand statul roman a cumparat tacerea muncitorilor cu cateva salarii compensatorii, doar pentru ca sa poata mafia politica sa vanda la fier vechi firmele de stat falimentare dar proaspat “retehnologizate” prin metoda revopsirii, ma tem ca si de data asta, in Romania, mii de angajati vor avea aceeasi soarta daca nu stiu sa isi negocieze finalul de cariera.

Soarta mineritului pare sa fie pecetluita. Soarta minerilor este inca in joc. O mana de profestionisti din cadrul CE Oltenia nu vor insa sa abandoneze lupta. Ei stiu ca diversificarea mixului energetic prin instalarea de panouri fotovoltaice pe suprafetele haldate, reorientarea catre materiale de constructie, fabrici de brichetare, vanzare de carbune catre terti sau pur si simplu incheiere activitatii in aceleasi conditii cu tarile civilizate si cu respectarea cerintei secretarului general ONU in ceea ce priveste tranzitia muncitorilor catre alte domenii, chiar si in ceasul al doisprezecelea, depinde de management si de ei. Salutia nu a tinut niciodata de clasa politica, care in Romania a fost caracterizata de incompetenta si coruptie.  A venit timpul ca profesionistii din acest domeniu sa spuna clar ce vor, sa isi faca un plan si sa colaboreze cu firme de consultanta internationale care sa le reprezinte interesele atat in fata statului roman, de cele mai multe ori adversar, cat si in fata partenerilor europeni.

Daca gorjenii dovedesc ca desi anumite interese sau o pura incompetenta crasa nu ii mai vede ca bazin energetic, ei raman in continuare un bazin electoral, mai au o sansa la aceste ultime runde de negocieri.

Putem orare, dupa 30 de ani, transforma mineritul carbunelui intr-un exemplu de buna practica a gestionarii resurselor strategice nationale sau si pe acesta il vom adauga la dezastru national, urmand ca in viitorul nu foarte indepartat sa cautam in zadar niste vinovati inexistenti?