“Did you see what we did to the children of Gaza? We’ll do the same to your children.”
These are the words attributed by Amnesty International to an Israeli settler threatening a Palestinian shepherd from Shi’b al-Butum, in the occupied West Bank.
Așa începe newsletterul Amnesty International din 15 iunie 2026.
Un astfel de mesaj are o problemă gravă nu doar prin conținutul violenței, ci și prin felul în care este formulat și prezentat. Pentru că expresia „what we did to the children of Gaza” transformă o tragedie, un război și posibile crime comise de indivizi, de coloniști, de armată sau de un guvern într-o acțiune colectivă asumată implicit de „noi”, adică de israelieni ca grup.
Iar aici apare problema morală și intelectuală majoră.
Au existat și există nenumărate declarații extremiste, venite din multiple zone ideologice și religioase, în care grupuri întregi sunt amenințate colectiv. Tocmai de aceea, organizațiile care pretind că apără drepturile omului ar trebui să fie obsesiv de atente la limbajul pe care îl folosesc. Nu poți denunța demonizarea colectivă folosind aceleași mecanisme emoționale care o alimentează.
Într-o perioadă în care antisemitismul explodează în toată lumea, să folosești o formulare care amestecă identitatea unui popor cu actele unor indivizi sau ale unui guvern este nu doar iresponsabil, ci profund toxic pentru orice discuție rațională.
Nu poți combate ura colectivă folosind limbaj colectivizant.
Nu poți denunța demonizarea palestinienilor demonizând, la rândul tău, israelienii ca entitate compactă.
Și nu poți pretinde că aperi drepturile omului dacă renunți la cea mai elementară regulă morală: responsabilitatea este individuală, nu etnică.
Când spui „uite ce am făcut copiilor din Gaza”, fără delimitări, fără precizie și fără context, deschizi ușa exact acelui mecanism psihologic care a alimentat toate urile colective din istorie: transformarea unui grup uman într-un vinovat generic.
Dacă un extremist musulman comite un atentat, nu spui „uite ce au făcut musulmanii”.
Dacă Rusia bombardează civili, nu spui „uite ce au făcut rușii” ca verdict moral asupra fiecărui rus existent.
Dar când vine vorba despre israelieni, prea mulți oameni consideră acceptabil să dizolve granițele dintre guvern, armată, coloniști, civili și identitate etnică.
Iar asta nu mai este activism lucid. Este combustibil pentru ură.
Critica unui guvern este legitimă.
Critica armatei este legitimă.
Critica ocupației este legitimă.
Dar limbajul care transformă milioane de oameni într-un „noi” colectiv vinovat nu este activism moral superior. Este exact genul de intoxicare emoțională care împinge societățile spre radicalizare.
Dacă trebuie să vă explic de ce generalizarea colectivă este periculoasă, atunci probabil nu ar trebui să lucrați într-o organizație care pretinde că apără drepturile omului.
