Nu o să intru în istoria marșurilor Pride. Nu pentru că n-ar merita discutată, ci pentru că fenomenul a fost explicat suficient. Problema nu mai este lipsa de context, ci felul în care sensul acestor manifestații s-a modificat în timp.
Când am început să urmăresc mai atent aceste marșuri, ideea era relativ clară: dreptul unor oameni de a exista fără frică, fără rușine și fără violență, indiferent de orientarea sexuală. Era o luptă concretă și legitimă. Nu despre sloganuri, ci despre oameni.
Apoi au apărut straturi noi de revendicări. Solidaritatea cu femeile, cu romii, cu persoanele cu dizabilități, cu migranții sau alte minorități a venit aproape firesc. Grupurile vulnerabile au înțeles că împreună devin mai vizibile și mai greu de ignorat.
Numai că, în timp, marșurile Pride au început să fie absorbite de agende ideologice care nu mai au legătură directă cu cauza inițială. Feminism anticapitalist, discursuri antioccidentale, slogane geopolitice și, mai ales, omniprezentul „Free Palestine”.
Despre feminismul anticapitalist se poate discuta. Există acolo o nemulțumire reală față de inegalitate, exploatare și abuz. Dar de multe ori discursul se pierde în formule rigide, în exces retoric și într-o furie care nu mai produce claritate.
Ceea ce mă neliniștește cu adevărat este însă felul în care sloganul „Free Palestine” apare tot mai des în aceste contexte.
În teorie, el poate exprima solidaritate cu civilii palestinieni și cu suferința lor reală. În practică însă, în prea multe cazuri, sloganul devine un vehicul pentru ostilitate viscerală față de Israel sau pentru relativizarea violenței extremiste. Iar aici nu mai vorbim despre drepturi sau compasiune, ci despre o degradare morală mascată în activism.
Când teroarea devine metodă politică, cauza pe care pretinde că o apără începe să semene tot mai mult cu violența pe care o produce.
Pentru România, această alunecare ar trebui să fie cu atât mai sensibilă.
România are una dintre cele mai întunecate istorii antisemite din Europa. După Germania nazistă, a fost printre statele responsabile pentru cele mai grave crime împotriva populației evreiești. Este un adevăr incomod, dar adevărul nu devine mai puțin real doar pentru că ne deranjează.
În același timp, această țară s-a construit și prin contribuția unor cetățeni români de origine evreiască în cultură, medicină, educație, comerț, știință și viață publică. Să uiți asta în timp ce tolerezi sloganuri simplificate și resentimentare înseamnă să-ți fragmentezi propriul trecut după criterii convenabile.
Din ce am văzut eu, problema nu este nevoia de solidaritate. Problema este că solidaritatea a devenit uneori un ambalaj pentru confuzie ideologică. Iar când toate cauzele sunt înghesuite sub același steag, cauza inițială începe să dispară.
Și atunci rămâne întrebarea esențială: mai este vorba despre drepturi sau doar despre zgomot?
