O femeie din Statele Unite a dat în cărți și a descoperit un criminal.
Nu pe criminalul adevărat. Dacă citești acest text, am pretenția că nu ești nici prost, nici nebun.
Ashley Guillard, cititoare de tarot și clarvăzătoare pe internet, a ajuns după uciderea a patru studenți de la University of Idaho la concluzia că în spatele crimelor s-ar afla Rebecca Scofield, profesoară la aceeași universitate.
Cărțile îi spuseseră că profesoara avusese o relație cu una dintre victime și comandase crimele pentru ca povestea să nu iasă la iveală.
Nimic nu era adevărat.
Profesoara nu le predase victimelor, nu avea nicio relație cu ele, poliția nu o considera suspectă și, la momentul crimelor, nici măcar nu se afla în oraș.
Guillard a fost somată să înceteze. A continuat. Profesoara a dat-o în judecată, iar în 2026 un juriu federal i-a acordat despăgubiri de 10 milioane de dolari.
Justiția americană a făcut însă ceva mult mai interesant decât să judece tarotul. Nu a încercat să stabilească dacă femeia era clarvăzătoare, excentrică sau ruptă de realitate. A întrebat pur și simplu dacă Rebecca Scofield comandase uciderea celor patru studenți.
Nu.
Atunci răspunzi pentru ceea ce ai afirmat.
Mi se pare una dintre cele mai sănătoase lecții despre libertatea de exprimare în epoca rețelelor sociale.
De fiecare dată când internetul se umple de conspirații și minciuni apare tentația de a controla rețelele, de a închide conturi și de a decide ce poate și ce nu poate fi spus.
Eu cred că problema este alta.
Prostul are dreptul la microfon.
Poate să creadă că Pământul este plat, că vaccinul conține un cip sau că Luna este o hologramă. Poate să creadă că vecinul lui este Napoleon.
Problema apare când convingerea lui devine o acuzație despre altcineva.
Dacă spui „vecinul meu este Napoleon”, probabil avem o problemă cu realitatea.
Dacă spui „vecinul meu a omorât patru oameni”, avem o afirmație care poate fi verificată.
Ori i-a omorât, ori nu.
Aici tarotul se termină și începe realitatea.
Am ajuns să confundăm libertatea de a avea o convingere cu libertatea de a inventa fapte. Prima trebuie protejată, inclusiv atunci când convingerea este absurdă. A doua trebuie să vină împreună cu răspunderea pentru prejudiciul produs.
Mai există un argument pe care îl aud frecvent:
Cine poate să creadă asemenea tâmpenii?
Destui.
Nebunul satului exista și acum o sută de ani. Stătea în centrul satului și explica oamenilor că primarul îi citește gândurile prin fântână. Îl auzeau câteva zeci de oameni.
Astăzi are TikTok.
Satul a devenit planeta.
Nu trebuie să convingă milioane de oameni. Este suficient ca din două milioane de vizualizări doar 0,1% să creadă acuzația. Sunt deja două mii de oameni convinși că un nevinovat este criminal.
Internetul nu transformă prostia în adevăr. O transformă în audiență.
Iar audiența îi dă putere.
De aceea nu cred că soluția este anularea rețelelor sociale sau apariția unei autorități care să hotărască ce avem voie să credem.
Soluția este mult mai veche.
Se numește răspundere.
Crezi în tarot? Foarte bine. Vorbești cu extratereștrii? Nicio problemă. Dar când spui despre un om că este criminal trebuie să fii pregătit să răspunzi la o întrebare simplă:
Poți demonstra?
Dacă nu poți, libertatea de exprimare nu te scutește de consecințele afirmației tale.
Asta este diferența dintre cenzură și responsabilitate. Cenzura te împiedică să vorbești. Responsabilitatea te lasă să vorbești, dar nu îl obligă pe cel pe care l-ai distrus să suporte consecințele în locul tău.
Și aici internetul are o problemă uriașă: prostia este ieftină.
Ca să afirmi că cineva a ucis patru oameni ai nevoie de câteva secunde. Ca să demonstrezi că nu i-a ucis poate fi nevoie de poliție, procurori, avocați, documente și ani de procese.
Minciuna pleacă instantaneu.
Adevărul vine după ea cu dosarul sub braț.
Nu știm dacă Ashley Guillard are vreo tulburare psihică și nici nu contează pentru argument. Poate chiar crede sincer ceea ce spune. Dar sinceritatea nu transformă ficțiunea în realitate.
Poți fi sincer și poți spune o tâmpenie. Poți fi sincer și poți distruge viața unui om.
Societatea nu trebuie să stabilească dacă cel care vorbește este prost, nebun, profet sau geniu. Trebuie să stabilească ce afirmă despre realitate și dacă poate demonstra.
Poate că aceasta este singura armă reală împotriva prostului și a nebunului pe rețelele sociale.
Nu închiderea rețelelor și nici poliția gândirii.
Realitatea verificabilă și răspunderea pentru ceea ce afirmi despre ceilalți.
Ai dreptul să crezi orice. Dar când spui despre un om că este hoț, violator, criminal sau corupt, realitatea trebuie să poată intra și ea în conversație.
Iar dacă realitatea demonstrează că ai mințit, consecința trebuie să fie suficient de serioasă încât următorul clarvăzător, înainte să întoarcă o carte de tarot pe TikTok, să se întrebe dacă, în lipsa dovezilor, este pregătit să-și întoarcă și cardul de credit.
