AUR este un partid de extremă dreapta. Contrar părerilor auriștilor, șoșociștilor, georgiștilor și, în general, ale extremiștilor, asta nu este o insultă. Este o constatare. O poziționare politică ce rezultă din discursul, acțiunile și direcția partidului.
Tot o constatare este că AUR crește în sondaje. În septembrie 2026, INSCOP îl măsoară la 39,7%, față de 18,7% pentru PSD. Cu alte cuvinte, AUR a ajuns la o intenție de vot de peste două ori mai mare decât PSD.
Motivele sunt multe, dar pentru ceea ce vreau să discut aici sunt aproape irelevante.
O altă constatare, veche de 37 de ani, este că partidele care au guvernat România — PSD, PNL și, mai recent, USR — au produs suficientă dezamăgire, incompetență și corupție încât o parte importantă a populației să nu mai creadă aproape nimic din ceea ce acestea îi spun.
În 2024 am trăit împreună experiența anulării unor alegeri prezidențiale.
Versiunea oficială este cunoscută: Curtea Constituțională a considerat că procesul electoral fusese viciat prin încălcări ale legislației electorale, afectarea egalității de șanse, probleme privind finanțarea campaniei și influențarea alegătorilor.
Versiunea mea, pamfletară, este mai simplă: într-o țară aparent democratică, membră a UE și NATO, un grup de securiști aflați la putere a decis că securistul propus de alt grup de securiști nu este pe placul lor și a anulat alegerile.
România are talentul extraordinar de a transforma tragedia în tradiție.
Din 2024 până astăzi, AUR nu s-a prăbușit. Dimpotrivă. A ajuns la aproape 40%.
Între timp, guvernul Bolojan a căzut, România a rămas luni întregi într-un blocaj politic, iar președintele Nicușor Dan a ajuns la a treia nominalizare de premier. Siegfried Mureșan încearcă acum să formeze un guvern fără să aibă, în acest moment, o majoritate parlamentară asigurată. Dacă blocajul continuă, România se poate îndrepta spre alegeri anticipate.
Dar poate cel mai interesant lucru este altul.
Aceeași clasă politică ce se declară apărătoarea democrației spune răspicat că România trebuie ținută pe drumul european și că AUR trebuie ținut departe de guvernare.
Faptul că AUR este un partid extremist nu rezolvă problema celor aproape 40% dintre alegătorii care spun că l-ar vota. Din contră, o face și mai serioasă.
Ce facem cu ei?
Îi anulăm? Le explicăm că au votat greșit? Îi trimitem acasă să mai citească puțină democrație și îi chemăm din nou la urne când sunt pregătiți să voteze ce trebuie?
Aici începe contradicția.
Democrația nu poate însemna că poporul are voie să aleagă doar dintre variantele considerate acceptabile de cei aflați deja la putere. Dacă aproape 40% dintre alegătorii care exprimă o opțiune spun că vor AUR, această realitate politică nu dispare pentru că PSD, PNL, USR sau președintele României o consideră periculoasă.
AUR trebuie combătut politic, prin argumente și prin demontarea minciunilor, a conspirațiilor, a populismului și a extremismului. Dar a-i convinge pe alegătorii săi că votul lor nu contează înseamnă să-i faci partidului un serviciu pe care nici cea mai bună campanie electorală nu i l-ar putea face.
Pentru că atunci le confirmi exact povestea pe care AUR le-o spune de ani de zile: sistemul nu vă ascultă, sistemul se teme de voi și va face orice pentru a nu vă lăsa să ajungeți la putere.
Iar oamenii care ajung să creadă că votul nu mai produce nicio consecință politică vor căuta alte forme prin care să se facă auziți.
Pe 15 septembrie am văzut în Piața Victoriei cât de repede poate trece nemulțumirea dincolo de pancarte și scandări. Am văzut garduri smulse, cordoane forțate, obiecte aruncate, gaze lacrimogene și oameni răniți.
Ar fi o prostie să confundăm acele violențe cu cei aproape 40% dintre alegătorii AUR. Dar ar fi o prostie și mai mare să credem că putem împinge milioane de oameni la marginea jocului democratic, explicându-le că votul lor este bun doar atunci când produce rezultatul pe care îl considerăm noi acceptabil.
Violența din stradă trebuie sancționată. Votul din urnă trebuie respectat.
Pentru că, atunci când oamenii ajung să creadă că votul nu mai are nicio consecință, strada începe să pară singurul loc în care mai pot produce una.
Iar ceea ce am văzut pe 15 septembrie s-ar putea să nu fi fost finalul unui protest.
S-ar putea să fi fost doar repetiția.
