Israil Kahrolsun

Dupa-amiaza tarziu suna telefonul. Era Vadim care m-a rugat sa aflu ce avioane pleaca a doua zi catre Istanbul. Trebuia sa se duca acolo din partea AP-ului pentru a documenta reactia turcilor ca urmare a atacului israelian asupra flotilei cu ajutoare ce se indrepta catre Gaza. In urma atacului isi pirdusera viata 9 cetateni turci. M-am decis sa merg si eu si dupa ce am cerut voie acasa am aranjat plecarea de a doua zi.

Primul eveniment la care am luat parte a fost cel din noaptea zilei de 2 Iunie. Actiunea de protest impotriva Israelului s-a desfasurat in piata Taxim. Atunci am vazut eu pentru prima data ce inseamna o demonstratie adevarata. De la scandari si pana la recuzita (inclusiv posibilitatea de a-ti cumara o sticla cu apa) totul s-a desfasurat impecabil. Ca fotograf am avut ocazia sa vad cateva demonstratii si sa particip la mari adunari de oameni inclusiv la noi in tara. Desi unii dintre noi ii privesc pe turci ca pe niste barbari, in mijlocul acestor demonstranti am trait doua lucruri de neconceput in Romania. Dupa ce m-am plimbat o perioada prin multime am vrut sa intru in zona in care era tribuna de la care se conducea evenimentul. Un gard ce imi venea pina la piept delimita zona. Cand am ajuns la gard, oamenii din imediata vecinatate, vazandu-ma cu aparatele de gat s-au grabit sa imi arate pe unde este intrarea. Fiind undeva exact in coltul opus, cred ca au citit pe fata mea entuziasmul de a parcurge tot drumul printre demonstranti si s-au oferit sa ma ajute sa sar gardul. In 10 secunde m-au luat pe brate, mi-au protejat aparatele si m-au trecut de partea cealalta a grilajului. Aici, oamenii de ordine, in loc sa ma ia la bataie sau sa imi ceara o stupida acreditare, m-au intrebat simplu daca sunt jurnalist si m-au lasat sa intru fara nicio problema. Pentru ca uimirea mea sa nu cunoasca margini, in clipa in care timid l-am intrebat pe un cameraman daca ma pot si eu sui pe platforma de pe care el transmitea live, nu numai ca mi-a dat voie, dar mi-a intins si mana, ajutandu-ma sa ma urc.

Putin dupa ora unu noaptea piata s-a golit ca prin farmec. Se anuntase la televizor ca pe aeroport urmau sa soseasca avioanele cu deportatii si cu trupurile neinsufletite ale celor care fusesera impuscati de trupele israeliene.

Am plecat si noi catre aeroport. Aici am inteles cu adevarat cum este sa faci poze in timp ce multimea dezlantuita te inconjoara din toate partile. Aici nimeni nu avea nimic cu nimeni. Nici nu vreau sa imi imaginez cum este cand se ciocnesc doua grupuri ostile.

M-am culcat pe la 6 dimineata. La zece m-a trezit telefonul. Primele ceremonii funerare urmeau sa aiba loc la ora 13 la moscheea Fatih, in zona veche a orasului Istanbul.

Am ajuns in ‘dispozitiv’ la ora 11. Nici aici nimeni nu mi-a cerut o acreditare si toata lumea se purta, avand in vedere tensiunea situatiei, cat se poate de frumos cu presa. Vadim a hotarat ca eu sa trag de jos in timp cel el s-a urcat pe un zid al moscheiei, avand astfel o vedere de ansamblu asupra intregii scene.

Spre final, dupa ce am facut cat am putut in zona in care erau depuse sicriele, m-am decis sa ma sui si eu pe zidul moscheiei. Nu puteam face acest lucru daca nu m-ar fi lasat personalul tehnic de la o televiziune turca sa ma sui pe carul lor transmisiuni. La 4 metri de pamant, pe o magine de zid ingusta de 10 cm am inteles cel de al doilea tip de riscuri la care este supus un fotojurnalist sau un operator de imagine.

In ultima zi, inainte de a pleca spre aeroport am mai participat pentru cateva ore la ultima ceremonie de comemorare. De data aceasta, aflat in imediata vecinatate a sicriului, am stat timp de 3 ore, nemiscat, pe o margine a moscheiei, ingusta de cel mult 10 cm si inalta de maxim 1 metru. Ma sprijineam practic pe rand cu cate un singur picior. Aveam senzatia ca in orice clipa ma pot prabusi. Ma consolam cu ideea ca de la aceasta inaltime, spre deosebire de ziua precedenta, nu aveam cum sa imi rup gatul. Mi-as fi pierdut insa pozitia strategica, pentru care ma sculasem cu noaptea in cap. Doar dorinta de a nu il face de rusine pe Vadim m-a tinut acolo.

A meritat. La sfarsit, Vadim mi-a spus ca editorii AP de la Londra l-au sunat si l-au felicitat pentru treaba facuta. Vadim, eu si un turc am asigurat AP-ului cadrele care au fost cel mai bine vandute.

Share this with the world :

Other stories