Din prea puțină educație și prea mult naționalism, de zeci de ani le spunem străinilor, copiilor și nouă înșine cât de frumos este Centrul Vechi al Bucureștiului.
Și este frumos. Chiar și în ruină. Numai că frumusețea unei clădiri nu spune nimic despre caracterul celor care o locuiesc. Iar frumusețea unui cartier nu îl face neapărat un loc sigur.
Pe nesimțite, la aproape 40 de ani de la evenimentele din 1989, Centrul Vechi și-a împlinit destinul. Nu pe cel imaginat de naționaliștii care îl ridică în slăvi fără nicio justificare, ci unul mult mai apropiat de realitatea pe care refuză să o privească.
A devenit un loc în care, printre monumente istorice și clădiri abandonate, își fac loc peștii și traficanții, golanii și cocalarii, bodyguarzii ratați care se visează interlopi, prostituția și, din când în când, câțiva turiști rătăciți, trimiși acolo de aceeași propagandă patriotică.
Un loc în care istoria se vinde la pachet cu promiscuitatea, iar degradarea este prezentată drept autenticitate.
Centrul Vechi aspiră astăzi la reputația unor locuri precum Bois de Boulogne sau Pigalle din Paris, Patpong din Bangkok ori Kabukichō din Tokyo. Cartiere și zone cu istorii diferite, dar cunoscute, printre altele, pentru industria sexului, excesele vieții de noapte și problemele de criminalitate.
Există însă o diferență esențială. În aceste orașe, reputația locurilor este parte din identitatea lor publică. La București, noi continuăm să ambalăm totul în hârtia lucioasă a mândriei naționale.
Cât despre turiști, nu vreau să le purtăm noi de grijă. Radu Mazăre încerca, la un moment dat, să transforme sexul ieftin într-un argument de promovare turistică. N-ar fi exclus ca unii să considere și astăzi această perspectivă o strategie de marketing.
Eu vreau să ne gândim puțin la tinerii români.
La generațiile care au crescut ascultând, acasă, la școală și la televizor, cât de minunat este Centrul Vechi. Care au fost învățate să admire clădirile, dar nu și să înțeleagă ce se poate ascunde între ele.
Astăzi, acești tineri au ajuns la vârsta la care vor să bea, să petreacă și, eventual, să fumeze și altceva decât tutun.
Iar naționalismul nostru puturos, incapabil să facă diferența dintre patrimoniu și prezent, riscă să-i împingă tocmai către locurile în care traficanții își caută clienții.
În timp ce tinerii parizieni pot crește cunoscând și reputația mai puțin onorabilă a cartierului Pigalle, tinerii bucureșteni sunt îndemnați să descopere Centrul Vechi ca pe o emblemă a orașului. De propriii părinți, de mass-media, de școală și de întreaga societate.
Nu li se spune că frumusețea unui loc nu este o garanție a siguranței. Că un monument istoric nu sfințește stabilimentul de la parter. Că o clădire veche de două secole poate adăposti o afacere de două parale.
Și, mai ales, că nu orice loc pe care îl iubim merită și încrederea noastră.
Apoi, aceiași politicieni, aceleași televiziuni și același sistem educațional deplâng, cu indignare patriotică, creșterea consumului de droguri în rândul tinerilor.
Cer pedepse mai mari, polițiști mai mulți și campanii de prevenție. Organizează dezbateri, conferințe și emisiuni în care se întreabă, cu o inocență aproape criminală, cum au ajuns copiii noștri în asemenea locuri.
I-am trimis noi.
Le-am vândut ruina drept frumusețe, promiscuitatea drept distracție și ignoranța drept patriotism.
Iar acum ne mirăm că au cumpărat și ce se vindea pe sub tejghea.
Patriotismul nostru a făcut reclamă. Traficanții n-au avut decât să deschidă prăvălia.
