Funcțional și disfuncțional
În România de astăzi, formula „analfabeți funcțional vs. hoți perfect funcționali” nu mai este doar o ironie acidă, ci o descriere care, dincolo de exagerare, indică o ruptură reală: între capacitatea societății de a înțelege mecanismele statului și capacitatea unei părți a clasei politice de a le exploata.
Datele confirmă fragilitatea acestui echilibru. România se află constant în partea inferioară a clasamentelor europene privind competențele de bază — analfabetismul funcțional afectează o proporție semnificativă dintre elevi, conform evaluărilor internaționale. În paralel, începutul anului 2026 a adus o presiune economică vizibilă: inflația rămâne peste media Uniunii Europene, iar dezechilibrele bugetare acumulate în ultimii ani continuă să alimenteze percepția de risc asupra economiei.
Acest context nu este accidental. El reflectă o problemă mai profundă: confuzia persistentă privind funcționarea instituțiilor într-un regim democratic.
La peste trei decenii de la prăbușirea regimului comunist, România operează încă, în multe privințe, într-o logică de „comunism cu față umană”: instituții democratice adoptate formal, dar practici politice care continuă să ignore sau să distorsioneze regulile fundamentale ale separației puterilor.
Un exemplu relevant este percepția asupra rolului președintelui (președinte jucător) în formarea guvernului. Într-o democrație parlamentară, legitimitatea executivului derivă din majoritatea legislativă. Coalițiile parlamentare au nu doar dreptul, ci obligația de a propune un prim-ministru și de a construi o majoritate funcțională. Orice deviație de la această logică — fie prin personalizarea excesivă a deciziei, fie prin ignorarea configurației parlamentare — erodează predictibilitatea și credibilitatea instituțională.
În același registru, delegitimarea selectivă a votului exprimat de cetățeni creează riscuri pe termen mediu. Excluderea sistematică de la guvernare a unui partid care a primit un sprijin electoral semnificativ nu îl slăbește neapărat; dimpotrivă, îl poate consolida simbolic. În absența responsabilității guvernării, acel actor politic nu este expus costurilor inevitabile ale deciziei și poate revendica, în mod oportunist, statutul de „alternativă necompromisă”.
Acest mecanism este cu atât mai problematic într-o societate marcată de neîncredere și dezamăgiri repetate. A transforma, chiar indirect, forțele radicale în beneficiari ai unui capital de încredere nemeritat devine o consecință strategică a unor decizii tactice.
În același timp, dificultățile economice actuale — de la inflație la presiunea asupra finanțelor publice — nu pot fi atribuite unui singur actor sau unei conjuncturi recente. Ele sunt rezultatul cumulativ al unor cicluri de guvernare caracterizate prin rotația acelorași partide, politici fiscale prociclice și o absență cronică a responsabilității pe termen lung.
România nu duce lipsă de resurse sau de opțiuni politice. Problema este mai fundamentală: incapacitatea de a opera consecvent în interiorul regulilor democratice pe care le-a adoptat.
Până când această disonanță — între formă și fond — nu va fi corectată, riscul nu este doar stagnarea, ci perpetuarea unui sistem care funcționează suficient cât să supraviețuiască, dar insuficient pentru a livra performanță.
Iar într-un astfel de sistem, atât „analfabetismul funcțional”, cât și „funcționalitatea” oportunistă a puterii încetează să mai fie simple metafore și devin, în mod inconfortabil, realități convergente.
În România, problema nu este că sistemul nu funcționează, ci că funcționează exact așa cum a fost proiectat: un comunism cu față umană care nu s-a încheiat niciodată.
