Activitățile teroriste nu ar trebui să-ți permită nici măcar să-ți cumperi un falafel. Cu atât mai puțin să finanțezi o campanie electorală.
Dar între finanțarea terorismului, finanțarea ilegală a unei campanii și sprijinul legitim acordat unei comunități pentru a-și exercita drepturile democratice există niște diferențe. Nu foarte complicate. Atât de simple, de fapt, încât până și un politician ar trebui să le înțeleagă.
Benjamin Netanyahu susține că alegerile din Israel au fost furate prin fraude în comunitățile arabe. Invocă două suspiciuni distincte: o presupusă cumpărare de voturi în beneficiul partidului Ra’am și o posibilă operațiune de influență finanțată din străinătate pentru mobilizarea electoratului arab.
Până acum, nu au fost prezentate public dovezi care să demonstreze că cele două cazuri sunt legate sau că ar fi modificat rezultatul scrutinului. Autoritățile electorale au validat rezultatele, iar investigațiile privind posibilele infracțiuni au continuat.
Foarte bine. Dacă există infracțiuni, să fie demonstrate. Dacă există finanțări ilegale, să fie sancționate. Dacă există cumpărare de voturi, cei responsabili să răspundă în fața legii.
Dar nici măcar demonstrarea unor infracțiuni individuale nu transformă automat votul unei întregi comunități într-o fraudă colectivă.
Iar dacă există și sute de mii de cetățeni care au decis, perfect legal, să voteze împotriva lui Netanyahu, poate că ar trebui investigată și posibilitatea ca problema să fie Netanyahu.
Banii nu țin loc de idee
În marketing, una dintre cele mai costisitoare prostii este convingerea că un buget mare poate înlocui o idee bună.
Poți cumpăra publicitate, celebrități, campanii spectaculoase și milioane de afișe. Poți crește notorietatea unui produs, poți stimula încercarea lui și poți influența comportamentul consumatorului. Dar dacă produsul nu oferă un motiv credibil pentru a fi preferat, banii nu garantează succesul.
Mărcile aflate pe locul doi au învățat adesea această lecție pe propria cheltuială. Nu răstorni automat un lider bine poziționat imitându-l și cheltuind mai mult. Ai nevoie de o diferențiere relevantă, de o promisiune credibilă și de o strategie.
În politică, banii contează enorm. Ar fi o prostie să pretindem contrariul. Ei cumpără expunere, organizare, acces la public și capacitate de mobilizare. Pot influența rezultatul unei competiții electorale, uneori decisiv.
Dar există o diferență între a convinge un cetățean să participe la vot și a-i cumpăra votul. Între a finanța comunicarea unui partid și a plăti alegătorul pentru o anumită opțiune politică. Între a mobiliza legal o comunitate și a manipula ilegal un scrutin.
Primele activități pot constitui participare democratică legitimă, în limitele legii. Celelalte pot constitui infracțiuni.
Iar simpla constatare că o campanie a beneficiat de bani nu demonstrează că alegătorii și-au vândut convingerile.
Mai ales când aceștia aveau deja suficiente motive politice pentru a vota împotriva celui aflat la putere.
Netanyahu poate cere investigarea provenienței banilor. Dar pentru a demonstra că voturile au fost cumpărate, trebuie să demonstreze cumpărarea lor. Nu este suficient să constate că au fost exprimate împotriva sa.
Arabii israelieni au comis imprudența de a vota
În Israel, participarea electorală în localitățile arabe și druze analizate a crescut de la aproximativ 53% în 2022 la 77% în 2026. Partidele arabe au obținut împreună 19 mandate în Knesset.
Aproape 24 de puncte procentuale în plus.
Să fi fost nevoie de o conspirație internațională pentru această mobilizare?
Să ne uităm, înainte de toate, la ce au trăit acești oameni.
Războiul din Gaza, victimele civile, tensiunile dintre comunități, insecuritatea, criminalitatea, dificultățile economice și sentimentul că guvernul nu le reprezintă interesele au oferit suficiente motive pentru participarea electorală.
Nu era nevoie ca cineva să le cumpere nemulțumirea. Guvernarea le-o furnizase deja.
Mai mult, partidele arabe au oferit strategii politice diferite, dar inteligibile. Unele au promis participarea la guvernare și rezolvarea problemelor comunităților. Altele au urmărit explicit împiedicarea formării unui nou guvern Netanyahu.
A fost, așadar, un vot pentru reprezentare, dar și un vot împotriva lui Bibi. Un vot prin care acesta decontează atât consecințele propriilor decizii, cât și percepțiile pe care aceste decizii le-au produs.
Iar percepțiile nu trebuie aprobate de premier pentru a deveni opțiuni electorale.
Să explicăm și mai simplu.
Arabii israelieni sunt cetățeni ai Israelului. Nu sunt musafiri la secțiile de votare, nu participă la alegeri din generozitatea guvernului și nu trebuie să dovedească nimănui că merită să fie reprezentați.
Au dreptul să voteze partide arabe, partide evreiești, partide mixte sau să nu voteze deloc. Au inclusiv dreptul să considere că Netanyahu este cel mai prost lucru care li s-a întâmplat în ultimii ani.
În democrație, dreptul la vot nu este o recompensă pentru loialitatea față de conducător. Este instrumentul prin care conducătorul poate fi trimis acasă.
Știu, este o idee greu de digerat pentru cineva obișnuit să confunde conducerea unui stat cu proprietatea asupra lui.
Solidaritatea nu este terorism
Dar povestea banilor străini merită discutată și dintr-o altă perspectivă.
Evreii din diaspora au susținut proiectul național evreiesc cu mult înainte de înființarea Israelului. Au contribuit financiar, politic, diplomatic și cultural la construirea unui stat în care mulți dintre ei nu aveau să locuiască niciodată.
Nimeni nu poate pretinde în mod serios că această solidaritate era ilegitimă doar pentru că traversa frontiere.
De ce ar fi lipsiți palestinienii de dreptul de a-și susține propriul popor?
Un palestinian stabilit la Paris, Londra sau New York nu își pierde identitatea, memoria sau dreptul la solidaritate politică în clipa în care trece o frontieră. Are dreptul să se organizeze, să promoveze drepturile palestinienilor, să susțină inițiative civice, culturale și politice și să finanțeze activități permise de lege.
Dreptul la solidaritate nu înseamnă însă dreptul de a finanța ilegal campanii electorale, de a cumpăra voturi sau de a sprijini organizații teroriste.
Dar nici legislația electorală nu poate fi folosită ca pretext pentru a declara suspectă orice formă de sprijin internațional acordat unei comunități.
Problema nu este dacă palestinienii din diaspora au voie să-și susțină propriul popor. Au acest drept. Problema juridică este prin ce mijloace, în ce condiții și cu respectarea căror legi o fac.
Iar problema politică începe când puterea transformă suspiciunea asupra provenienței unor fonduri într-o suspiciune asupra legitimității cetățenilor care votează.
Solidaritatea nu este terorism. Reprezentarea politică nu este separatism. Iar opoziția față de Netanyahu nu este opoziție față de existența Israelului.
Confundarea acestor lucruri este una dintre cele mai eficiente metode prin care politicienii transformă drepturile cetățenești în probleme de securitate națională.
Bosnia. Cum să oprești războiul fără să faci pace
Și aici ajungem la Bosnia.
Am documentat consecințele războaielor iugoslave, discutând cu veterani sârbi, croați și bosniaci și cu supraviețuitori ai atrocităților războiului, inclusiv ai genocidului de la Srebrenica. Am încercat să înțeleg nu doar cum a început războiul, ci mai ales de ce ura a supraviețuit păcii.
Concluziile le-am publicat în Hatred Wears the Fez.
Bosnia și Herțegovina este unul dintre cele mai bune exemple despre cum poți opri un război fără să rezolvi conflictul care l-a produs.
Acordul de la Dayton a pus capăt ostilităților, dar a consacrat o arhitectură politică în care apartenența etnică a devenit un criteriu fundamental al exercitării puterii.
Teritoriul Bosniei a fost împărțit între două entități politice: Federația Bosniei și Herțegovinei și Republika Srpska. Districtul Brčko a dobândit ulterior un statut special. Trei popoare constitutive, o președinție tripartită, mecanisme de veto și instituții a căror funcționare poate fi blocată de cei care ar trebui să le conducă.
Nu trei state independente, ci un singur stat fragmentat politic și administrativ.
Războiul s-a încheiat. Dar conflictul dintre identitățile politice nu a dispărut. A fost încorporat în însăși arhitectura statului.
Republika Srpska a devenit un teritoriu cu instituții proprii, în care liderii pot transforma permanent apărarea identității sârbe într-un instrument de mobilizare politică. În loc să depășească antagonismul, sistemul le oferă posibilitatea să-l administreze și să profite de pe urma lui.
O soluție concepută pentru a opri războiul a ajuns să ofere instrumente pentru perpetuarea confruntării politice.
Iar beneficiarii acestei arhitecturi nu sunt neapărat cetățenii. Sunt adesea liderii care își justifică existența politică prin întreținerea conflictului.
Când nu poți oferi prosperitate, oferi identitate. Când nu poți construi instituții funcționale, inventezi amenințări la adresa comunității. Când cetățenii încep să întrebe de ce trăiesc prost, le explici că adevărata problemă este vecinul lor.
Un vecin care vorbește altă limbă, se roagă altfel sau poartă altă pălărie.
În Bosnia, naționalismul nu mai este doar o doctrină. A devenit un model de administrare a puterii.
Două state, trei teritorii și aceeași iluzie a păcii
Acesta este avertismentul pe care diplomația internațională continuă să-l ignore atunci când vorbește despre Israel și Palestina.
În Bosnia, pacea a fost construită prin fragmentarea politică și administrativă a unui teritoriu în care comunitățile se războiseră pentru control, identitate și supraviețuire.
Să privim acum harta Israelului și a teritoriilor palestiniene.
Soluția celor două state propune constituirea unui stat palestinian în Gaza și Cisiordania, două teritorii separate geografic, care ar trebui conectate și organizate într-o construcție politică viabilă, alături de Israel.
Nu este aceeași formulă juridică precum cea din Bosnia. Dar principiul teritorial care trebuie examinat este izbitor de asemănător: încercarea de a transforma antagonismul dintre comunități într-o ordine politică stabilă prin delimitarea spațiilor în care acestea își exercită puterea.
În Bosnia, această soluție nu a eliminat conflictul politic. A contribuit la instituționalizarea lui.
De ce ar trebui să presupunem că, în Israel și Palestina, o nouă delimitare teritorială ar produce automat rezultatul opus?
Ce împiedică transformarea frontierelor în noi obiecte ale disputei? Ce garantează că liderii celor două comunități nu vor continua să-și construiască legitimitatea politică în jurul amenințării reprezentate de vecini?
Cine ar garanta securitatea Israelului? Cine ar împiedica militarizarea unui stat palestinian? Cine ar garanta drepturile palestinienilor și suveranitatea lor efectivă? Cum ar funcționa instituțiile, economia, circulația persoanelor și cooperarea dintre cele două state?
Aceste întrebări nu sunt argumente împotriva drepturilor palestinienilor. Sunt condiții fără de care recunoașterea acestor drepturi riscă să rămână o declarație diplomatică lipsită de mecanisme funcționale.
Bosnia nu demonstrează că două state nu pot coexista pașnic. Demonstrează însă că separarea teritorială nu rezolvă, prin ea însăși, conflictul care a făcut-o necesară.
Și mai demonstrează ceva: odată ce ai transformat identitatea etnică în fundamentul organizării teritoriale și politice, creezi condițiile pentru apariția unor conducători a căror supraviețuire depinde de perpetuarea antagonismului.
Poți opri un război trasând o frontieră. Dar nu poți construi pacea doar cu o hartă.
Dacă oamenii continuă să se considere dușmani, nu ai rezolvat conflictul. I-ai dat o adresă administrativă.
Când pacea devine neprofitabilă
Nu este nevoie să presupunem că fiecare diplomat care propune două state urmărește perpetuarea conflictului. Unii pot crede sincer că aceasta este singura soluție posibilă.
Dar intențiile declarate nu sunt suficiente pentru a judeca o strategie. Trebuie să-i examinăm consecințele previzibile și, mai ales, interesele politice pe care le creează.
În Bosnia, sistemul de la Dayton a permis unor lideri să transforme apărarea identității etnice într-o sursă permanentă de putere. Cu cât conflictul politic continuă, cu atât acești lideri pot pretinde mai convingător că numai ei își pot proteja comunitatea.
Aici este adevărata capcană: o soluție poate fi prezentată drept garanție a păcii și poate produce, în practică, stimulente pentru perpetuarea confruntării.
Nu trebuie să demonstrăm că fiecare politician își dorește conflictul. Este suficient să arătăm că unii au de câștigat din menținerea lui.
Iar când supraviețuirea politică a conducătorilor depinde de existența permanentă a unui dușman, pacea devine nu doar dificilă, ci și neprofitabilă pentru cei care ar trebui să o construiască.
În Israel, opoziția față de soluția celor două state depășește deja cercul politic al lui Netanyahu. O parte importantă a clasei politice israeliene consideră că înființarea unui stat palestinian ar genera riscuri de securitate inacceptabile.
Această schimbare nu demonstrează că orice formulă de separare este imposibilă. Dar arată că repetarea aceleiași propuneri, fără să răspunzi obiecțiilor de securitate și fără să explici cum va funcționa pacea, nu poate fi confundată cu o strategie.
Și mai arată ceva.
În interiorul Israelului, evreii și arabii participă deja la aceeași competiție electorală. Au interese diferite, identități diferite și experiențe istorice diferite. Dar voturile lor sunt numărate în același sistem, iar reprezentanții lor pot influența formarea aceluiași guvern.
Această realitate nu rezolvă automat problema palestinienilor din Gaza și Cisiordania, care nu beneficiază de aceleași drepturi politice în statul israelian. Dar demonstrează că reprezentarea democratică a unor comunități diferite nu este, prin definiție, imposibilă.
Dimpotrivă, capacitatea lor de a influența aceeași putere politică ar trebui privită ca o resursă democratică, nu ca o amenințare.
Dacă arabii israelieni pot contribui prin vot la schimbarea guvernului, aceasta este o dovadă că mecanismul democratic funcționează.
Nu că statul este în pericol.
Frica, cel mai profitabil produs electoral
Dar politicienii au descoperit de mult că frica este un produs electoral mai ușor de vândut decât speranța.
De ani de zile, competiția politică se îndepărtează de confruntarea ideilor, doctrinelor și proiectelor de societate. Nu ni se mai explică suficient ce vom câștiga dacă un partid ajunge la putere. Ni se repetă obsesiv ce nenorocire ne așteaptă dacă ajunge celălalt.
Dușmanul a devenit principalul produs electoral.
Uneori este real. Alteori este inventat. Cel mai adesea, o amenințare reală este exagerată până când orice dezacord politic poate fi prezentat drept un pericol existențial.
Rusia poate reprezenta o amenințare militară reală. Terorismul este o amenințare reală. Ingerințele străine în alegeri pot fi reale. Tocmai de aceea trebuie investigate și combătute cu instrumentele legii.
Dar un cetățean arab nu devine terorist pentru că votează un partid arab. Un adversar politic nu devine agent străin pentru că beneficiază de sprijin popular. Iar o comunitate nu devine o amenințare la adresa statului pentru că refuză să-i voteze conducătorii.
Politica fricii începe atunci când amenințările reale sunt folosite pentru a inventa vinovății colective.
Când dușmanul nu mai este cel care comite o infracțiune, ci cel care aparține unei anumite comunități sau votează într-un anumit fel.
Iar din acel moment nu mai trebuie să demonstrezi că adversarul a făcut ceva rău. Este suficient să convingi alegătorii că ar putea face.
Frica devine program electoral. Suspiciunea devine probă. Iar cetățeanul, în loc să-și aleagă conducătorii, este invitat să-și identifice dușmanii.
Nu mai votăm pentru un viitor. Suntem invitați să votăm împotriva unei spaime.
Și, pentru că spaima nu se termină niciodată, nici nevoia de salvator nu dispare.
Aceasta este adevărata afacere politică.
O populație speriată este mai ușor de mobilizat decât una căreia trebuie să-i explici un program economic, o reformă a educației sau o strategie de dezvoltare. Este mult mai simplu să-i spui omului că vecinul îi amenință existența decât să-i explici de ce, după zece ani de guvernare, nu i-ai construit un spital.
Iar frica devine și mai eficientă când este administrată de cei care controlează deja instituțiile, notorietatea, infrastructura politică și accesul la resurse.
Partidele consacrate pornesc în competiție cu avantaje enorme. Au organizații, finanțatori, oameni, influență și acces la mecanismele puterii. Noii competitori trebuie să construiască toate acestea înainte de a avea măcar șansa să fie ascultați.
De aceea, finanțarea politică trebuie reglementată, transparentă și controlată. Dar regulile trebuie să protejeze competiția, nu să devină instrumente prin care puterea își elimină concurenții.
O democrație nu devine mai puternică dacă permite cumpărarea alegerilor. Dar nici dacă transformă orice mobilizare electorală incomodă într-o suspiciune de trădare.
Democrația confiscată în numele democrației
Netanyahu are dreptul să conteste fraude demonstrate. Are dreptul să solicite investigații și să folosească toate căile legale de atac.
Nu are însă dreptul să pretindă că participarea masivă a unei minorități este, prin ea însăși, dovada unei conspirații.
Pentru că problema nu este că arabii israelieni au votat în număr atât de mare.
Problema lui Netanyahu este că au votat suficient de mulți încât să conteze.
Iar dacă după fiecare scrutin pierdut, puterea își rezervă dreptul de a decide care alegători au fost suficient de patrioți, suficient de informați sau suficient de independenți pentru ca votul lor să fie acceptat, nu mai vorbim despre democrație.
Vorbim despre un sistem în care cetățenii sunt liberi să voteze atât timp cât nu schimbă nimic.
Democrația nu înseamnă doar dreptul de a alege între cei care au deja puterea. Înseamnă și dreptul de a construi o alternativă capabilă să le-o ia.
Pacea, la rândul ei, nu înseamnă să construiești suficiente granițe pentru ca oamenii să nu se mai întâlnească. Înseamnă să construiești instituții în care să nu mai aibă motive să se urască.
Iar politicienii care nu pot supraviețui fără un dușman nu sunt salvatorii acestor instituții.
Sunt principalii lor beneficiari și, adesea, cei mai mari adversari.
Pentru că democrația nu se cumpără la kilogram. Dar se poate confisca. Iar cei care o confiscă au întotdeauna grijă să explice că o fac pentru a o salva.
