Calul troian al imperiului sovietic
Cum a supraviețuit arhitectura geopolitică a URSS prăbușirii imperiului și a devenit una dintre sursele conflictelor de astăzi.
Rusia contestă astăzi frontierele unei Ucraine la a cărei configurare teritorială Moscova a contribuit decisiv. Este unul dintre marile paradoxuri ale istoriei europene contemporane: teritorii integrate în Ucraina sovietică prin deciziile Kremlinului au devenit, după dispariția Uniunii Sovietice, parte a unui stat independent care își caută viitorul în Occident.
Ceea ce servise cândva interesele strategice ale Moscovei a ajuns să fie perceput de aceasta drept o amenințare.
Paradoxul nu este însă exclusiv ucrainean. El se regăsește, sub forme diferite, în Republica Moldova și Georgia, acolo unde organizarea teritorială sovietică a lăsat în urmă regiuni autonome, frontiere administrative și conflicte identitare pe care Rusia le-a putut exploata pentru a-și conserva influența.
Uniunea Sovietică a dispărut ca stat în 1991. Arhitectura sa geopolitică a supraviețuit.
Un imperiu construit să reziste
Uniunea Sovietică nu a fost doar un imperiu al cuceririlor teritoriale. A fost și un imperiu al ingineriei politice, administrative și etnice.
Moscova a creat republici, a modificat frontiere, a instituit autonomii și a transferat teritorii între componentele Uniunii. Unele decizii urmăreau controlul populațiilor și al mișcărilor naționale, altele răspundeau unor necesități economice sau militare. Împreună, ele au produs un sistem în care diversitatea națională era recunoscută instituțional, dar puterea efectivă rămânea concentrată la centru.
Granițele dintre republicile sovietice nu erau frontiere între state independente. Ele funcționau în interiorul unui sistem politic, economic și militar comun, subordonat Moscovei.
În 1991, acest sistem s-a prăbușit.
Gorbaciov încercase să reformeze și să salveze Uniunea Sovietică, nu să o desființeze. Presiunile economice, mișcările naționale, reformele interne și pierderea controlului asupra Europei de Est au făcut însă imposibilă conservarea vechii ordini.
Republicile unionale au devenit state independente, iar frontierele lor administrative au devenit, în general, frontiere internaționale.
Numai că dispariția centrului imperial nu a șters consecințele deciziilor sale teritoriale.
Statele independente au moștenit nu doar teritorii, ci și contradicțiile istorice ale modului în care acestea fuseseră organizate.
Ucraina, extinderea teritorială și paradoxul strategic
În 1922, Ucraina a devenit una dintre republicile fondatoare ale URSS. În deceniile următoare, teritoriul său a fost extins considerabil prin decizii ale puterii sovietice.
În 1939, după împărțirea Poloniei între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, Galiția orientală și Volînia au fost încorporate în Ucraina sovietică. În 1940, după ultimatumul sovietic adresat României, Bucovina de Nord și sudul Basarabiei au fost incluse în aceeași republică. În 1945 a fost integrată Transcarpatia, anterior parte a Cehoslovaciei, iar în 1954 Crimeea a fost transferată administrativ din Rusia sovietică în Ucraina sovietică.
Aceste teritorii nu au fost adăugate Ucrainei pentru a construi un viitor stat independent orientat către Europa. Ele au fost integrate într-o republică a Uniunii Sovietice, potrivit intereselor și deciziilor centrului de putere de la Moscova.
Extinderea spre vest a împins frontierele sovietice către Europa Centrală, a consolidat controlul asupra unor teritorii strategice și a contribuit la adâncimea defensivă a URSS. După al Doilea
Război Mondial, statele-satelit din Europa de Est au completat această arhitectură de securitate.
Ucraina nu era un scut independent al Moscovei. Era parte a imperiului însuși, una dintre componentele sale teritoriale, economice și militare esențiale.
Cât timp Uniunea Sovietică a existat, Crimeea, Sevastopolul sau frontierele vestice ale Ucrainei nu puteau deveni instrumente strategice ale unui stat ucrainean independent, eventual aliat cu adversarii Moscovei.
După 1991, însă, exact această posibilitate a apărut.
Ucraina a moștenit frontierele republicii sovietice, dar nu și obligația de a rămâne în sfera de influență a Rusiei. Independența îi oferea dreptul de a-și decide propriul viitor, inclusiv apropierea de Uniunea Europeană și, eventual, de NATO.
Astfel, ceea ce fusese organizat în interiorul unui imperiu pentru a servi interesele acestuia a devenit parte a unui stat capabil să adopte o orientare geopolitică opusă.
Moscova a contribuit la construirea teritorială a Ucrainei moderne, fără să prevadă că, într-o zi, aceeași geografie putea servi intereselor unui stat independent de Rusia.
Această contradicție nu conferă Rusiei vreun drept asupra teritoriilor ucrainene. Dar explică de ce dispariția Uniunii Sovietice nu a însemnat și dispariția tensiunilor strategice asociate frontierelor sale.
Transnistria: arhitectura ca instrument politic
Dacă Ucraina ilustrează paradoxul moștenirii sovietice, Transnistria oferă un exemplu deosebit de clar al modului în care o construcție administrativă putea servi obiective geopolitice.
În 1924, Uniunea Sovietică a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească pe malul stâng al Nistrului, în cadrul Ucrainei sovietice.
Basarabia se afla atunci în componența României, iar Moscova nu recunoștea unirea acesteia cu România din 1918.
Crearea republicii autonome moldovenești nu a fost doar o măsură de organizare administrativă a populației locale. Documentele și cercetările istorice arată că proiectul avea și o funcție politică externă: menținerea revendicării sovietice asupra Basarabiei și construirea unui instrument de influență dincolo de Nistru.
În 1940, după ocuparea Basarabiei de către URSS, o parte a teritoriului republicii autonome a fost unită cu o parte a Basarabiei pentru a forma RSS Moldovenească.
Aproape jumătate de secol mai târziu, Republica Moldova independentă a moștenit această organizare teritorială.
Regiunea transnistreană, cu propriile structuri industriale, militare și politice dezvoltate în perioada sovietică, a devenit centrul unui conflict separatist. Rusia a sprijinit regimul separatist și și-a menținut prezența militară în regiune.
O structură creată în cadrul imperiului pentru a servi inclusiv ambițiilor teritoriale ale Moscovei a devenit, după destrămarea acestuia, un instrument prin care Rusia a putut exercita presiune asupra unui stat independent.
Nu este nevoie să anticipăm un nou război în Transnistria pentru a înțelege importanța acestui precedent. Conflictul existent demonstrează deja capacitatea unei arhitecturi teritoriale vechi de a produce consecințe geopolitice mult după dispariția sistemului care a creat-o.
Georgia: când autonomiile devin frontiere ale conflictului
Abhazia și Osetia de Sud ilustrează o altă dimensiune a aceleiași probleme.
În perioada sovietică, cele două teritorii au beneficiat de forme distincte de autonomie în interiorul Georgiei. Aceste structuri reflectau istorii etnice și politice complexe, dar erau integrate într-un sistem în care autoritatea centrală sovietică putea interveni asupra raporturilor dintre republici și autonomii.
Odată cu destrămarea URSS, tensiunile dintre autoritățile georgiene și mișcările separatiste au degenerat în conflicte armate.
Rusia a intervenit în aceste conflicte, a sprijinit separatiștii în diferite forme și, după războiul din 2008, a recunoscut independența Abhaziei și Osetiei de Sud.
Nu toate autonomiile sovietice au fost create deliberat pentru a provoca viitoare conflicte. Unele reprezentau încercări de administrare a unor tensiuni deja existente.
Dar rezultatul istoric rămâne relevant: instituții teritoriale create pentru funcționarea unui stat multinațional centralizat au devenit, după dispariția acestuia, instrumente ale confruntării dintre state independente și Rusia.
Ceea ce fusese o problemă de administrare internă a imperiului devenise o problemă de securitate internațională.
Lecția Cubei: suveranitatea nu elimină geografia
În octombrie 1962, Statele Unite au descoperit instalarea rachetelor nucleare sovietice în Cuba.
Cuba era un stat suveran, cu dreptul de a-și alege partenerii politici și militari. Cu toate acestea, Washingtonul a considerat prezența armamentului nuclear sovietic în imediata apropiere a teritoriului american o amenințare strategică inacceptabilă.
Criza nu a fost rezolvată prin invocarea exclusivă a suveranității Cubei și nici prin declanșarea unui război. Soluția a presupus retragerea rachetelor sovietice, angajamentul american de a nu invada Cuba și retragerea, negociată în secret, a rachetelor americane Jupiter din Turcia.
Compromisul a ținut cont de interesele de securitate ale ambelor superputeri.
Există, desigur, diferențe fundamentale între Cuba anului 1962 și Ucraina contemporană.
Instalarea unor rachete nucleare nu este echivalentă cu aderarea la Uniunea Europeană, iar apropierea politică de Occident nu este identică cu desfășurarea de infrastructură militară strategică.
Dar principiul rămâne relevant: suveranitatea unui stat și preocupările de securitate ale vecinilor săi pot exista simultan. O ordine internațională durabilă trebuie să găsească modalități de a le concilia fără a transforma preocupările de securitate în drepturi de dominație.
Rusia nu dobândește drepturi asupra Crimeii pentru că aceasta i-a aparținut cândva. Nu dobândește drepturi asupra Transnistriei pentru că acolo există o populație rusofonă și nici asupra altor teritorii pentru că ele au făcut parte din imperiul sovietic.
Dar dispariția unui drept nu înseamnă dispariția unei realități geopolitice.
A recunoaște existența intereselor de securitate ale Rusiei nu înseamnă a justifica agresiunea rusă.
După cum a apăra suveranitatea Ucrainei nu înseamnă a considera irelevante toate contradicțiile istorice și strategice care au precedat conflictul.
În același timp, preocupările de securitate nu pot fi invocate selectiv. Rusia a recunoscut independența și frontierele Ucrainei și și-a asumat obligații internaționale privind respectarea acestora. Aceste angajamente nu dispar pentru că orientarea politică a Kievului nu mai corespunde intereselor Moscovei.
Echitatea presupune respectarea drepturilor și obligațiilor tuturor părților, nu privilegierea uneia dintre ele.
Frontierele și prețul păcii
Ceea ce ți-a profitat cândva nu poate deveni, la nesfârșit, justificarea unei suferințe colective, câtă vreme există și posibilitatea renunțării.
Istoria Europei oferă suficiente exemple de popoare care au pierdut teritorii fără să poarte vina deciziilor prin care acestea le-au fost luate. România este unul dintre ele. Bucovina de Nord, sudul Basarabiei și alte teritorii au fost pierdute în urma expansiunii sovietice, nu ca expresie a voinței populației românești.
Cu toate acestea, România contemporană a ales să respecte frontierele internațional recunoscute și să nu transforme nedreptățile trecutului în revendicări teritoriale împotriva vecinilor săi.
Nu pentru că istoria ar fi devenit dreaptă. Nu pentru că pierderile ar fi fost uitate. Ci pentru că pacea poate avea o valoare mai mare decât recuperarea unei nedreptăți istorice prin producerea alteia.
Acest principiu nu trebuie aplicat selectiv.
Ucraina nu are obligația de a renunța la teritorii doar pentru că Moscova le revendică, după cum Rusia nu are dreptul de a le cuceri pentru că au aparținut cândva imperiului sovietic. Dar niciun stat nu ar trebui să transforme păstrarea fiecărui avantaj teritorial moștenit din trecut într-un obiectiv mai important decât orice posibilitate de pace.
Renunțarea nu este, prin definiție, o înfrângere. Uneori poate fi expresia unei responsabilități politice superioare orgoliului național. Condiția esențială este ca ea să fie liber consimțită, nu impusă prin forța armelor.
O pace durabilă nu poate fi construită doar pe inventarul drepturilor istorice, al victoriilor și al pierderilor teritoriale. Ea presupune capacitatea de a distinge între ceea ce un stat poate revendica, ceea ce poate păstra și ceea ce este dispus să sacrifice pentru a pune capăt suferinței.
Pacea mai presus de orgolii. Nu pentru că dreptatea nu contează, ci pentru că dreptatea care nu admite niciodată compromisul riscă să transforme trecutul într-un război fără sfârșit.
Calul troian
Nu există dovezi că Stalin, Hrușciov sau ceilalți lideri sovietici au construit deliberat o arhitectură teritorială destinată să provoace conflicte după prăbușirea Uniunii Sovietice.
Dar există dovezi că au construit o arhitectură menită să servească interesele politice și strategice ale Moscovei, iar istoria ultimelor decenii demonstrează că Rusia a putut exploata numeroase elemente ale acesteia pentru a-și păstra influența asupra fostelor republici sovietice.
Transnistria, Crimeea, Abhazia și Osetia de Sud nu sunt conflicte identice și nu au aceeași origine.
Dar toate arată cât de dificil este să desprinzi frontierele și instituțiile unui imperiu de logica de putere care le-a produs.
În cazul Ucrainei, contradicția este cu atât mai profundă: teritoriile care contribuiseră la consolidarea poziției strategice sovietice au devenit parte a unui stat independent care dorește să se desprindă de influența Rusiei.
Iar Rusia, moștenitoarea principalelor ambiții geopolitice ale Uniunii Sovietice, contestă astăzi tocmai o parte a ordinii teritoriale pe care Moscova a contribuit să o creeze.
Imperiul sovietic a dispărut. Arhitectura lui a rămas.
Poate că nimeni nu a construit-o pentru războaiele de astăzi. Dar asta nu a împiedicat-o să le supraviețuiască celor care au creat-o.
Calul troian nu trebuie să fi fost construit pentru viitor ca să poată fi folosit împotriva lui.
