Cică un trapper s-a pișat pe scenă în timpul unui concert la Arenele Romane. Toată lumea s-a indignat.
Nu le înțeleg indignarea.
În realitate, tot ce s-a întâmplat se poate rezuma simplu: un antitalent a dat drumul singurului fior de inspirație care l-a trecut vreodată.
Nimeni nu s-a gândit însă la fanii gurului Bivolaru. Pișăcioșii și pișăcioasele spiralei bivolariene trebuie să fi fost în delir.
Nu spun că acesta ar fi cazul, dar și mai interesant mi se pare că, în România, nimeni nu și-a pus problema că poate artistul a vrut să facă un statement politic.
În gestul lui ai putea citi, de pildă:
La o țară de căcați, doar un pișat mai lipsește.
Sau:
Ne tratați ca pe niște căcați, vă răspundem cu o pișare.
Dar să lăsăm gluma.
Nu cunosc niciun mare artist pentru care umilirea propriului public să fi fost necesară validării operei sale. Marile nume ale muzicii au scandalizat, au provocat, au sfidat convenții și au ofensat sensibilități, dar valoarea lor nu a depins de nevoia de a-și transforma spectatorii în obiecte ale degradării.
Poate că aici merită inversată perspectiva. Să te piși pe oamenii care au plătit ca să vină să te asculte nu este neapărat expresia unei libertăți artistice fără limite. Poate fi, dimpotrivă, expresia unei limite personale.
Psihologia ne obligă însă la o nuanță importantă: agresivitatea nu este explicată simplu prin lipsa stimei de sine. Cercetările lui Roy Baumeister și Brad Bushman arată că ea apare mai curând atunci când un eu fragil, supradimensionat sau instabil se simte amenințat. În asemenea situații, agresiunea poate deveni o formă de apărare a propriei imagini. Alte cercetări arată că rușinea, atunci când este împinsă în exterior prin transferarea vinei asupra celorlalți, se poate asocia, la rândul ei, cu agresivitatea.
De aici și o posibilă lectură a gestului. Când artistul însuși nu mai știe foarte bine ce face, de ce o face și de ce ar trebui cineva să vină să-l asculte, disprețul față de propria persoană poate fi mutat asupra publicului: nu mă mai suport pe mine, așa că vă umilesc pe voi.
Nu este un diagnostic și nici o explicație universală. Este însă un mecanism psihologic plauzibil: ceea ce nu reușești să gestionezi în interior poate fi proiectat, externalizat sau descărcat asupra celuilalt.
În această cheie, a te pișa pe spectatori nu mai pare un gest de superioritate artistică, ci aproape contrariul: neputința transformată în spectacol.
Când muzica nu mai este suficientă pentru a demonstra cine ești, mai rămâne șocul. Iar când ajungi să ai nevoie să-ți umilești publicul pentru a fi remarcat, problema nu mai este ce ai vrut să spui prin gest. Problema este cât de puțin ai avut de spus prin artă.
