În ultimii ani au apărut tot felul de inițiative, de la demersuri individuale până la programe generos finanțate, menite să ofere tinerilor și profesorilor ceea ce se numește, foarte pompos, „educație media digitală”.
Trebuie să învețe cum funcționează dezinformarea, inteligența artificială, manipularea, algoritmii, cum se verifică o informație și cum se deosebește adevărul de minciună.
Sună impecabil.
În realitate, încercăm adesea să reparăm prin cursuri de câteva ore ceea ce școala n-a reușit să construiască în doisprezece ani: capacitatea omului de a gândi.
Nu trebuie să-i explici unui adolescent că nu orice tâmpenie scrisă cu majuscule pe internet este adevărată. Trebuia să-l înveți, începând de la șapte ani, să citească, să înțeleagă ce citește, să compare, să pună întrebări și, mai ales, să accepte că propriile convingeri pot fi greșite.
Alfabetizarea media poate fi utilă. Dar nu poate fi proteza unei educații inexistente.
Una dintre diferențele esențiale dintre omul educat și cel needucat nu este cantitatea de informație pe care o posedă, ci relația lui cu informația. Primul întreabă: „De unde știu că este adevărat?”. Celălalt: „Îmi place ce aud?”.
Dacă îi place, distribuie.
De curând, până și președintele României, Nicușor Dan, a căzut în fascinația acestei noi evanghelii digitale. Vorbind despre milioanele de români aflați pe TikTok, i-a îndemnat în special pe universitari „să ne manifestăm în locurile în care dezbaterea din societate există”.
Aici cred că începe confuzia.
Faptul că milioane de oameni se află într-un loc nu transformă automat acel loc într-o agora. Și la mall sunt foarte mulți oameni. Nu mutăm Academia Română lângă food court.
Profesorii pot, desigur, să intre pe TikTok. Pot explica istorie într-un minut, fizică în 40 de secunde și filosofia lui Kant între două filmulețe cu pisici și unul în care cineva își injectează acid hialuronic în sufragerie.
Dar nu aceasta este misiunea lor.
Misiunea profesorului este să formeze oameni care, atunci când ajung pe TikTok, să nu creadă orice tâmpenie întâlnesc acolo.
În sute de ani, societatea a construit spații consacrate cunoașterii: școli, universități, biblioteci, cărți, reviste științifice. Omenirea, în mărinimia sau nesăbuința ei, a construit între timp și internetul, unde oricine poate spune orice oricui.
Și este foarte bine așa.
Proștii au dreptul să existe. Au inclusiv dreptul să creadă ce vor.
Aici cred că greșim fundamental atunci când vorbim despre dezinformare. Ne imaginăm că marea bătălie a societății este să intrăm peste prost în bula lui și să-i schimbăm convingerile.
Nu este.
Prostul satului a existat dintotdeauna. Avea ideile lui, certitudinile lui și explicațiile lui despre lume. Diferența este că înainte îl auzeau câțiva oameni la cârciumă. Acum îl pot auzi două milioane, iar algoritmul îi poate găsi instantaneu alți două sute de mii care gândesc la fel.
Internetul nu a inventat prostia. A conectat-o.
Inepții sunt numeroși, zgomotoși și, datorită platformelor sociale, extraordinar de bine agregați. Au puține gânduri, dar le au foarte tare. Din cauza zgomotului pe care îl produc, le este aproape imposibil să audă ce spun ceilalți.
De aceea, tentativa de a-i convinge individual este adesea inutilă. Cu cât îi explici mai apăsat unui om lipsit de instrumentele necesare că TikTok îl poate dezinforma, cu atât există riscul să creadă că tocmai tu încerci să-l manipulezi.
„Vezi? Vor să nu mai crezi ce vezi pe TikTok.”
Și se întoarce acolo convins că tocmai a descoperit adevărul pe care sistemul încearcă să i-l ascundă.
Marea problemă nici măcar nu este că asemenea oameni există.
Problema este că votează.
Mai exact, că în anumite momente se mobilizează electoral mai eficient decât omul educat, care este ocupat, dezamăgit, leneș civic sau suficient de sofisticat încât să găsească șaptesprezece motive pentru care niciun candidat nu merită drumul până la secția de votare.
Dintr-odată, prostul nu mai este doar omul care crede că Pământul este plat, vaccinul conține cipuri sau istoria României i-a fost revelată unui domn pe TikTok.
Devine decidentul viitorului nostru. Și abia atunci începe panica. Nu ne-a interesat foarte tare ce credea cât timp convingerile lui rămâneau ale lui. Ne interesează enorm în clipa în care descoperim că votul lui valorează exact cât al profesorului universitar.
De aici obsesia contemporană pentru combaterea dezinformării. De aici workshopurile, campaniile, experții, strategiile și încercarea disperată de a intra în bula lui pentru a-i explica ce este adevărat.
Numai că luptăm cu efectul și ignorăm cauza.
Nu trebuie să schimbăm cu orice preț convingerile proștilor. Trebuie să reducem numărul oamenilor condamnați să rămână needucați.
Iar singurul mecanism pe care omenirea l-a inventat pentru asta este mult mai vechi decât TikTok-ul și infinit mai puțin spectaculos.
Se numește școală.
Dacă privim istoria pe termen lung, tocmai asta a făcut educația: a lărgit enorm categoria oamenilor capabili să citească, să înțeleagă, să compare și să judece singuri. Prostia nu a dispărut și probabil nu va dispărea niciodată. Dar educația poate schimba raportul dintre ignoranță și cunoaștere.
Asta ar trebui să fie lupta.
Nu să transformăm profesorul în influencer, istoricul în creator de content și cercetătorul într-un concurent al unui individ care urlă în telefon dintr-un BMW.
În loc să ridicăm publicul către cunoaștere, riscăm să coborâm cunoașterea până când încape vertical pe ecranul unui telefon.
Și mai există un complice despre care vorbim prea puțin: brandurile.
Toată lumea deplânge bulele informaționale și influența rețelelor sociale, dar aproape nimeni nu vorbește despre companiile care și-au mutat comunicarea tocmai în aceste ecosisteme și au transformat influencerul în reper social.
În oceanele de prostie digitală, mărcile navighează liniștite, călăuzite de influenceri — un soi de ghizi turistici ai superficialității.
Prestigiul, care altădată trebuia câștigat, poate fi acum măsurat în followers.
Desigur, pe aceste platforme ajung și oameni inteligenți. Unii fac lucruri excelente. Pentru omul educat, o incursiune ocazională pe TikTok poate fi chiar instructivă. Un soi de safari urban. Reconectarea periodică cu prostia în forma ei nefiltrată este, în doze mici, deopotrivă educativă și revelatoare.
Problema apare când safariul devine politică publică și începem să pregătim profesorii pentru junglă în loc să reparăm școala.
Soluția nu este spectaculoasă și nu încape într-un workshop.
Compasiune, școală și o repoziționare strategică a platformelor sociale.
Compasiune, pentru că omul needucat este adesea rezultatul unui sistem care l-a abandonat înainte ca TikTok să-l găsească.
Școală, pentru că singura luptă reală împotriva prostiei nu este schimbarea cu forța a convingerilor celor care există deja, ci reducerea numărului celor pe care îi condamnăm la ignoranță.
Și, în sfârșit, să avem curajul să privim platformele sociale așa cum sunt, nu așa cum departamentele de marketing ar vrea să le vedem.
Nu orice loc în care se adună milioane de oameni devine agora.
Uneori este doar o junglă cu Wi-Fi.
Nu trebuie să-i învățăm pe profesori să cucerească TikTok-ul. Trebuie să construim o școală suficient de bună încât TikTok-ul să cucerească tot mai puțini dintre elevii lor.
