Dacă te uiți la spectacolul oferit de crema „elitei” media mioritice, înțelegi că bunul-simț a fost dat afară de mult. Probabil fiindcă nu se potrivea cu invitații.
La o petrecere de sfârșit de an a unei televiziuni patronate de un “profesor”, printre pahare ridicate și satisfacții profesionale, și-a făcut loc un mesaj “academic”, de o eleganță memorabilă: „ProTV să ne belească pula”.
Atât s-a putut. O întreagă concepție despre concurență, profesie și propria importanță, înghesuită într-o propoziție. Când argumentele se termină, unii își scot organul la înaintare. Îl confundă, probabil, cu un premiu pentru excelență.
Nu vulgaritatea, luată separat, mă interesează aici. O înjurătură poate avea umor, nerv, chiar rost. Dar în scena asta ea ține loc de argument și cere aplauze. Concurentul trebuie umilit, iar cei din sală sunt invitați să confirme superioritatea gazdelor printr-un râs complice.
Printre invitați vor fi fost și oameni decenți, poate chiar foști colegi ai celor înjurați. Pentru ei, momentul ar fi trebuit să fie instructiv. Disprețul acesta nu are o fidelitate specială față de ținta de azi. Mâine se poate întoarce spre oricine nu mai aplaudă, nu mai folosește sau îndrăznește să plece.
Astăzi râzi la masă. Mâine poți fi poanta.
Scena spune însă ceva și despre mediul în care asemenea manifestări ajung să treacă drept dovezi de forță. Când succesul te scutește de orice întrebare, iar anturajul îți aprobă fiecare grosolănie, începi să confunzi prosperitatea cu valoarea și lipsa consecințelor cu dreptatea.
Ai bani, ai audiență, ai oameni care râd la comandă. Ce nevoie mai ai de măsură?
De aici până la disprețul politic drumul este scurt. Îl parcurgem de 36 de ani, cu televizorul pornit.
Am văzut funcții tratate ca proprietăți, instituții folosite ca anexe de partid și bani publici împărțiți de parcă ar fi fost moșteniri de familie. Iar când cei care plătesc întreabă unde s-au dus banii, li se explică, pe un ton tot mai iritat, că nu înțeleg complexitatea guvernării.
Jaful are mereu o explicație complicată. Nota de plată este cât se poate de simplă.
O găsești în spitalul în care trebuie să vii cu cele necesare de acasă, în școala care îți cere să completezi ce n-a asigurat statul, în trotuarul pe care nu încape un cărucior. O plătești în bani, în timp pierdut și în umilințe mărunte, administrate zilnic la ghișeu.
Iar de sus ți se cere răbdare. Uneori, și recunoștință.
Aici se întâlnesc petrecerea și politica: în convingerea că oamenilor de care depinzi nu le mai datorezi respect. Concurenții pot fi înjurați, publicul poate fi prostit, contribuabilul poate fi plimbat de la o ușă la alta. Atâta vreme cât banii vin și aplauzele continuă, totul este în regulă.
Și complicitatea seamănă. La petrecere, râzi ca să nu strici atmosfera. În viața publică, taci ca să nu ai probleme. Cu fiecare asemenea concesie, tupeul mai câștigă puțin teren. Până când cel care ar trebui să răspundă ajunge să se simtă ofensat că este întrebat.
În România, disprețul a ajuns să fie confundat cu autoritatea. Dacă vorbești suficient de grosolan și privești suficient de sus, se găsește cineva să spună că ești puternic. Dacă mai ai și bani, devii model.
Așa se croiește o societate în care obrazul gros este recomandare, iar bunul-simț pare o lipsă de ambiție.
Petrecerea se termină. Paharele se strâng. Invitații pleacă acasă, mulțumiți că au fost în cercul celor care își permit.
Noi rămânem cu nota de plată.
Și cu televizorul care ne explică de ce trebuie s-o achităm.
