Când un clown ca Trump ajunge la putere, nu vine singur. Odată cu el apar idiotul satului, femeia cu mustață, omul cu două capete și, în general, toată gașca de freaks care transformă administrația în bâlci.
Kimberly Guilfoyle, ambasadoarea Statelor Unite în Grecia, pare să fi primit rolul femeii a cărei gură o ia pe dinainte.
La o cină oficială la Atena, vorbind despre iminenta cădere a guvernului Bolojan, ambasadoarea ar fi spus: „We can do that to any country we want. We can do that here.” Adică, aproximativ: putem face asta oricărei țări vrem; putem s-o facem și aici.
Sună formidabil.
America răstoarnă guverne între aperitiv și desert.
Numai că Guilfoyle nu a inventat numărul acesta de circ. L-a învățat de la circarul-șef.
Trump a ridicat fanfaronada la rang de metodă de guvernare. În lumea lui, nu este suficient ca America să fie puternică: trebuie să intre în încăpere și să trântească ușa. Nu este suficient să negociezi: trebuie să povestești după aceea că celălalt a venit în genunchi. Nu este suficient să obții ceva: trebuie să anunți că ai obținut totul. Iar dacă realitatea este mai puțin spectaculoasă, cu atât mai rău pentru realitate.
Așa se setează tonul în bâlci.
Când patronul circului vorbește permanent în superlative, își proclamă victoriile înainte să existe și transformă politica externă într-o succesiune de demonstrații de forță, freaks din jur învață repede numărul. Fiecare trebuie să fie mai puternic, mai decisiv, mai înfricoșător decât este. Fiecare trebuie să fi pus pe cineva la punct, să fi forțat pe cineva, să fi schimbat ceva, să fi învins pe cineva.
Altfel, ce cauți în spectacol?
Guilfoyle nu face decât să ducă peste ocean această gramatică trumpistă a puterii: noi putem, noi facem, noi dăm jos, noi punem la loc. Diplomația, care presupunea cândva talentul de a ști ce să nu spui, devine concursul de gura cea mai mare.
Și când circarul-șef își construiește autoritatea spunând lumii cât de mare este, nu trebuie să ne mire că femeia cu mustață începe să povestească la cină cum schimbă ea guverne.
Numai că realitatea pare, cel puțin din ceea ce știm până acum, mult mai puțin spectaculoasă și mult mai românească.
Americanii nu trebuiau să-l dea jos pe Bolojan.
Pentru asta aveam noi PSD.
Bolojan devenise indezirabil pentru o parte a clasei politice românești dintr-un motiv foarte simplu: începuse să deschidă cămara. Iar când a spus că a găsit acolo șobolani care rod proviziile statului, șobolanii nici măcar n-au mai avut răbdare să aștepte capcanele. Au început să țipe că omul trebuie dat jos.
Guvernul Bolojan fusese rezultatul unei situații politice excepționale. După anularea alegerilor și criza de încredere care a urmat, România trebuia să arate partenerilor externi că instituțiile încă funcționează, că există o majoritate capabilă să guverneze și că cineva este dispus să ia măsurile economice nepopulare pe care partidele le amânaseră ani întregi.
Bolojan era perfect pentru treaba asta.
Trebuia să intre în cocina porcilor, să curețe, să taie cheltuieli, să încaseze înjurăturile și, după ce făcea munca murdară, să fie sacrificat.
Problema este că asemenea oameni au prostul obicei de a nu înțelege scenariul. Încep să creadă că au fost puși acolo chiar ca să reformeze statul.
Între timp, presiunea inițială s-a diminuat. România nu s-a prăbușit, tancurile rusești n-au ajuns la Galați, NATO avea în continuare nevoie de flancul sud-estic, iar Europa avea un război la graniță. Business as usual putea începe din nou să pară o opțiune.
PSD nu avea nevoie de Kimberly Guilfoyle ca să descopere că Bolojan îl incomoda.
Îl descoperise singur.
Și aici intră americanii în poveste.
Nu ca păpușari, ci ca negustori.
Administrația Trump avea un interes foarte concret în regiune: energie. LNG american, Vertical Corridor, contracte și bani. Guilfoyle venise la București promovând exact această agendă. Bolojan susținea coridorul energetic, dar nu era dispus să cumpere cantitățile de gaz american pe care le-ar fi dorit ceilalți. PSD avea o poziție diferită.
Dintr-odată, două interese care se născuseră separat s-au întâlnit.
PSD voia să scape de Bolojan.
Americanii voiau mai mult gaz american vândut în România și în regiune.
Nu trebuie să fii Kissinger ca să observi oportunitatea.
Și nici CIA ca s-o exploatezi.
Aici cred că gura ambasadoarei a luat-o înaintea realității. Guilfoyle pare să fi confundat faptul că America putea beneficia de căderea lui Bolojan cu ideea că America îl dădea jos pe Bolojan.
Este diferența dintre a împinge un om pe scări și a-l vedea căzând, după care te lauzi la masă că tu ai inventat gravitația.
Deocamdată, nu există o dovadă publică potrivit căreia Washingtonul ar fi ordonat PSD să părăsească guvernarea sau ar fi orchestrat căderea lui Bolojan. Există însă dovada interesului energetic american, există întâlnirile cu liderii PSD, există conflictul anterior dintre PSD și Bolojan și există o ambasadoare care, înainte ca guvernul să cadă, vorbea despre căderea lui ca despre ceva ce „noi” putem face.
Tocmai de aceea declarația ei este atât de stupidă.
Pentru că transformă o coincidență convenabilă de interese într-o mărturisire de imperialism de cârciumă.
PSD nu avea nevoie de America ca să se întoarcă la vechile obiceiuri. America nu avea nevoie să răstoarne un guvern care era deja ros din interior de propria majoritate. Era suficient ca fiecare să-și vadă interesul.
Unii voiau gaz.
Alții voiau cămara înapoi.
Iar ambasadoarea, fascinată probabil de propria importanță, a confundat întâlnirea dintre cele două interese cu puterea de a schimba guverne.
În diplomație, ca și în viață, există oameni care știu mai multe decât spun.
Și există oameni care spun mai multe decât știu.
Kimberly Guilfoyle pare să aparțină celei de-a doua categorii.
