În 24 noiembrie 2025 am fost sunat de Florin Manole, ministrul muncii. Nu m-a sunat ca să mă întrebe când va fi pusă în aplicare o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. M-a sunat ca să-mi spună că primarul din Baia Mare i-a transmis că „sunt romi care vor ca zidul să rămână”.
Aceasta nu este o informație. Este o tehnică.
Când un zid al segregării a fost declarat ilegal de o instanță, discuția despre „cine îl mai vrea” devine indecentă. Drepturile fundamentale nu se negociază între colegi de partid sau la telefon, nu se supun sondajelor și nu se anulează prin declarații obținute sub presiune, frică sau dependență.
Un abuz nu devine legitim pentru că victima, epuizată, spune că s-a obișnuit cu el.
De-a lungul istoriei, fiecare sistem opresiv și-a găsit „martorii” lui din interior: sclavi care spuneau că sunt tratați bine, femei care justificau violența, muncitori care apărau lanțurile pentru că li se păreau mai sigure decât libertatea. Asta nu i-a absolvit niciodată pe abuzatori.
Zidul din Baia Mare nu este o opinie. Este un fapt juridic sancționat. Este un act de segregare rasială constatat de instanță. Iar sentințele nu se aplică „dacă e consens”, ci tocmai atunci când puterea refuză să renunțe la privilegii.
Când mi s-a sugerat că ar trebui să fiu „impresionat” de aceste voci, am răspuns simplu:
atât timp cât există un singur rom care se simte umilit de acel zid, atât timp cât există o hotărâre definitivă, opiniile obținute de primar prin intimidare, influență sau dependență economică sunt irelevante.
Victimele nu pot fi transformate în avocatul propriului abuz.
Mai grav este însă altceva. Faptul că această discuție nu vine doar dinspre o autoritate publică, ci este livrată prin intermediul unui politician care este el însuși rom. Asta nu este neutralitate. Este abandon.
Romii din România nu sunt trădați doar de majoritari. Sunt trădați și la vârf, de cei care ajung în funcții publice și descoperă brusc că liniștea de partid e mai comodă decât demnitatea unei comunități.
I-am spus atunci ministrului că nu este suficient să vorbească despre romi, ci că are obligația morală — nu doar politică — să-și convingă colegul de partid să execute sentința, să dărâme zidul și să transforme acel moment într-un act public de reparație. Un gest simbolic, asumat, care să spună clar: statul român nu negociază cu rasismul.
A rămas că mă va suna.
Anul 2025 s-a încheiat în tăcere.
Iar tăcerea, atunci când ai puterea să acționezi, nu este prudență. Este complicitate.
Zidul încă stă în picioare nu pentru că legea nu e clară, ci pentru că politicienii nu reprezintă oamenii. Reprezintă propriul confort, propriile calcule și propria frică de a deranja un coleg de partid.
Istoria nu va reține cine „a sunat”.
Va reține cine a executat sentința — și cine a ales să se ascundă în spatele victimelor.
Zidul de la Baia Mare este încă în picioare nu pentru că ar fi legal, și nici pentru că ar fi legitim. A rămas în picioare pentru că anii 2024 și 2025 au stat sub spectrul unor alegeri care au polarizat România, iar eu am refuzat să ofer muniție electorală unor cinisme previzibile. Nu am dorit să transform o reparație morală într-o temă de campanie.
Zidul mai stă încă și dintr-un motiv rușinos pentru un stat de drept: în mod absurd, trebuie să identific eu însumi finanțarea pentru lucrările de demolare ale unei construcții declarate ilegale printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Asta presupune timp, resurse și răbdarea de a reintra în dialog cu aceeași autoritate locală care a abuzat, a intimidat și a sfidat legea ani la rând.
În 2026 o voi face.
