Ultramaratonul pe care nu-l aplaudă nimeni
Am alergat timp de 15 ani la Ultramaratonul ineptiei românești. O cursă absurdă, dureroasă și, mai ales, invizibilă.
Am apărat grupuri vulnerabile, prevenit evacuări forțate, salvat mii de oameni, câștigat sute de mii de euro în instanță, obținut locuințe pentru oameni aruncați în stradă și o sentință de demolare a unui zid de segregare etnică, după o luptă de 14 ani.
Fără sponsori (exceptând familia și câțiva prieteni buni).
Fără echipament.
Fără salariu.
O cursă pe care n-a cronometrat-o nimeni, nu s-a transmis pe Instagram și nu s-a terminat cu o medalie.
Doar cu mai puțină speranță și mai mult praf în plămâni.
Și totuși, în timp ce încă alerg pe marginea acestui abis, primesc mesaje emoționante de la oameni care fac 10 km, 21 km, 42 km – unii desculți, alții costumați în banană – pentru “cauze sociale”.
Mă roagă să donez.
Pe mine. Cel care a fost în linia întâi, cu 15 kilograme de echipament atârnate de gât, câte 16 ore pe zi. În Ferentari, Baia Mare, Mangalia, Caracal, Focșani, Cluj-Napoca, Eforie Sud.
Printre interlopi, jandarmi, evacuări, primari, instanțe, CEDO, CNCD. În toate tranșeele în care nu se dau premii, ci cel mult o amendă și o doză de indiferență. A doua doare cel mai tare.
Unii aleargă pe bandă.
Eu am alergat pe groapa de gunoi.
Ei au tricouri tehnice. Eu am avut cămăși negre, murdare de asfalt și fum.
Ei aleargă cu „motivational playlists”. Eu aveam în urechi urletele unei mame căreia tocmai îi evacuau copiii.
Ei aleargă pentru o asociație pe care o vizitează o dată pe an.
Eu sunt asociația.
Când primesc mesajul cu:
„Hei, alerg 10 km pentru o cauză și mi-ar plăcea să donezi!”
mă gândesc dacă să răspund:
„Hei, am alergat 15 ani pentru cauza ta. Mi-ar plăcea să înțelegi.”
sau
„Promit să donez, după ce și tu alergi 15 ani desculț pe molozul evacuărilor.”
Dar zâmbesc. Îmi strâng șireturile — imaginare — și mă pregătesc de următorul kilometru în cursa lipsei de compasiune a unei societăți profund bolnave.
Pentru că Ultramaratonul luptei cu inepția nu se termină niciodată.
Doar rămân din ce în ce mai puțini care au curajul să alerge.
Și poate, într-o zi, cineva o să alerge și pentru mine.
Nu pentru like-uri, nu pentru donații, ci ca să ducă mai departe ștafeta.
Și să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat să alergi împotriva nedreptății,
nu doar pe lângă ea.
Vreau să ne imaginăm pentru o clipă o ipotetică discuție între domnul ultramaratonist (și în general orice alt „fugilist”) și un sponsor:
Ultramaratonist: Șefu’, am o idee bombă. Genială. Acum 5 ani am fugit tare. Acum 3 ani am fugit super cool. Acum vreau să fug ultra-țurțuri.
Corporatist: Fugilistule, m-a trecut un fior rece pe șira spinării. Câți bani vrei?
Ultramaratonist: Șefu’, ca să fug tare și să se vadă sigla matale bine, eu zic că în câteva zeci de mii ne încadrăm. Și ne iese și de-o bere. Rece.
Corporatist: Sigla mare, da? Pe piept?
Ultramaratonist: Da, șefu’. Și pe mine, și pe săniuță. E bine?
Corporatist: Și faci poze și filmezi, da? Să se vadă sigla. Fugi tare, dar nu prea tare, să nu iasă sigla mișcată, da?
Ultramaratonist: Pentru câteva zeci de mii de euroi, înghețăm sigla, șefu’.
Corporatist: Și de ce zicem că fugi tu așa de tare?
Ultramaratonist: Ca să strângem bani pentru o cauză socială.
Corporatist: Păi nu fugi tu mai bine la căldură, fără niciun cost, așa, în pielea goală, îți tatuăm sigla pe piept și pe spate și tot ce strângem dăm de pomană?
P.S. Acest text este scris după ce am primit mesaje din partea unui domn pe nume Vlad Crișan Pop.
Pentru toți alergătorii, de toate probele, am un singur mesaj:
Fugiți tare!
