Prostul vrea pace, dar moare după război.
Singura lor grijă pare să fie: trimitem trupe în Ucraina sau nu? Răspunsul „nu” aduce un suspin de ușurare care sună mai degrabă a remediu temporar decât a înțelepciune.
Autoritățile le pun câte o „fierbere” mică înainte de a le da veștile bune — o procedură ritualică. „Proștii moderați” tresar și se liniștesc; nucleul dur, ăla care nu crede nimic, niciodată, rămâne imun: ei știu. Ei au propria lor Biblie a certitudinilor.
Şi totuşi, paradoxul ne înconjoară: majoritatea vrea pace, dar la primul semn de necunoscut — o dronă căzută, un zgomot în noapte — iese imediat: „E o provocare! Trebuie să facem ceva!” Ce mecanism trebuie activat? Frica cere acțiuni spectaculoase, nu rațiune.
Aici intră în scenă prostul – protagonistul nostru tragicomic. Prostul nu cere argumente; prostul vrea diploma: să fiu drept!. Şi pentru diploma asta e gata de sacrificiu simbolic.
Vrea să moară… metaforic sau literal — important e gestul care consemnează o ultimă, glorificatoare certitudine: «Am avut dreptate, măcar o dată!» Prostul e fidel paradoxului: cere pace pe hârtie, dar trăiește pentru demonstrația de curaj. O dronă rătăcită e pentru el biletul de loterie: o ocazie rară de a-și valida existența în scenografia publică.
Ironia finală? Dacă i-am da ce cere — o reacție instant, teatrală, grandioasă — ar primi exact ce și-a dorit: justificarea morții sale simbolice, un certificat de adevăr. Dar gluma asta macabră nu e soluție. În loc de pompieri de ocazie și parade de justificare, avem nevoie de ceva mai greu de servit la televizor: informație calmă, strategii verificate, răspunsuri care nu satisfac ego-ul teatral, ci protejează pe toți.
Așadar, într-un registru pe care l-ar aproba oricare pamfletist de vază: prostul care-și dorește moartea ca să aibă dreptate e o tragedie de vers burlesc. Prostul care, în schimb, găsește o cauză reală pentru furie — și o transformă în muncă, proiect, soluție — e, în mod neașteptat, eroul vremurilor noastre.
