Toți analfabeții funcționali, dorind să pară milostivi, dar mai ales „drepti”, îi critică pe cei care îndrăznesc să-l atace pe Ion Iliescu spunând:
„Într-un stat de drept funcționează prezumția de nevinovăție. Iliescu nu a fost condamnat nici pentru mascarada din 1989, nici pentru Mineriade.”
Este adevărat — într-o democrație reală funcționează acest principiu.
Dar România n-a fost niciodată o democrație reală.
A fost un comunism cu față umană, impus de Iliescu, în care securiștii și cripto-comuniștii, în schimbul tăcerii și al dreptului de a jefui nestingherit țara, au jurat să facă scut în jurul lui și al altora ca el.
Într-un astfel de sistem, prezumția de nevinovăție devine o armă a impunității.
Nu poți pretinde imparțialitate într-o justiție care alege deliberat să nu ancheteze, să nu trimită în judecată și să tragă de timp până când inculpatul… moare.
Asta nu e dreptate. E complicitate.
Prezumția de nevinovăție este un drept care îi aparține doar aceluia pe care sistemul îl tratează cu obiectivitate — nu celui pe care îl protejează din oficiu.
Iliescu și-a pierdut acest drept în momentul în care, deși vinovăția morală și politică îi erau evidente, sistemul a refuzat sistematic să îl tragă la răspundere.
De 35 de ani ne chinuim să demonstrăm ceea ce țara întreagă știe:
Iliescu i-a chemat pe mineri.
Centralistele de la exploatările miniere — unele dintre ele încă în viață — au ascultat în căști ordinele primite de directorii minelor de la București. Știu exact cine a dat comanda. Și totuși, niciuna dintre ele nu a fost citată vreodată la Parchet pentru o declarație.
Dar nici nu mai era nevoie să dovedim cine a dat ordinul.
În calitate de șef al statului, conform Constituției, Ion Iliescu avea obligația să protejeze cetățenii României. Victimele Mineriadei îl fac vinovat cel puțin din culpă.
A eșuat în a ne apăra de mineri — iar pentru asta, istoria nu-l va ierta.
Discuțiile publice despre prezumția de nevinovăție, alimentate de politruci și rostogolite prin mass-media, au un singur scop:
să dea bine la popor, să capitalizeze ura și invidia și să distragă atenția de la adevăratele probleme de guvernare.
Dar oricât ați încerca să cosmetizați istoria, un criminal scăpat de justiție nu devine un erou.
Devine o rușine națională.
