Pe vremea muschetarilor, lumea era simplă în esența ei, chiar dacă primejdioasă în aparență. Binele și răul aveau chip, nume și steag.
Erai muschetar — și asta însemna loialitate fără tocmeală, prietenie dusă până la capăt, curaj temperat de educație, galanterie, spirit de sacrificiu și o anumită eleganță a gestului, chiar și atunci când sabia era scoasă din teacă.
Erai de partea cardinalului — și atunci te defineau intriga, meschinăria, duplicitatea, trădarea atent calculată și egoismul ridicat la rang de virtute.
Taberele se amestecau greu. Nu era suficient să fii prost ca să-ți schimbi credința; prostia era tolerată, chiar compătimită. Pentru trădare era nevoie de aur, de ambiție sau de frică. Onoarea, odată pierdută, nu se recâștiga ușor.
Astăzi, însă, câmpul de luptă nu mai are hotare. Nu pentru că binele ar fi triumfat, ci pentru că a renunțat să se mai apere. Cele două tabere s-au contopit într-o masă confuză, zgomotoasă, lipsită de noblețe. Din ambele au dispărut oamenii de educație, de finețe, de echilibru și inteligență. Au dispărut cei care știau pentru ce luptă și, mai ales, cum se luptă.
Au rămas, cu rare excepții, doar cei care confundă furia cu dreptatea și vulgaritatea cu curajul.
Despre tabăra răului nu merită să stăruim. Răul nu promite niciodată mai mult decât oferă. Dramatic este, însă, declinul taberei binelui, care, din generație în generație, pare să fi înlocuit onoarea cu zgomotul și principiul cu reflexul.
Un episod recent vorbește mai limpede decât orice teorie.
La un protest împotriva agenților ICE, câțiva manifestanți extremiști îi întâmpină pe agenți cu insulte grosolane, scuipate cu satisfacția celui care se crede, prin simpla poziționare, de partea justă a istoriei. Lipsa armelor pare, în ochii lor, o scuză suficientă pentru lipsa oricărei decențe.
La un moment dat, un agent de culoare, obosit de întrebări fără sens — căci nu era acolo să dezbată filosofia legii, ci să o aplice — se întoarce spre unul dintre protestatari și îl întreabă sec:
„Are you a man?”
Replica este nepotrivită, nedemnă, o fisură vizibilă în armura instituției. Ai fi tentat să spui că răul, sub presiune, își arată colții.
Dar răspunsul vine imediat:
„House nigger. What’s wrong with you people.”
Și în acel moment, masca cade de pe adevărata tragedie.
Nu aceea că răul a coborât nivelul luptei — asta a făcut-o întotdeauna — ci că binele a ales să coboare cu el.
Marele Alb nu mai domnește din umbră, nu mai poartă doar uniforme sau simboluri. El se arată, nerușinat, în vorbele celor convinși că virtutea este automată și că scopul scuză orice mijloc.
Iar când binele își permite să vorbească precum răul, onoarea nu mai are tabără.
Doar martori.
