„Îi place lui Trump de români. Ce fericire!
Nu-i place lui Trump de români. Ce nenorocire!”
Atât ne trebuie ca să ne simțim validați: o grimasă binevoitoare de la un miliardar cu ego imperial și vocabular de reality show.
De parcă valoarea unei națiuni de 19 milioane de oameni s-ar măsura în like-ul simbolic al unui președinte – fie el și american.
Ironia e că ne comportăm exact ca o victimă care a fost prea des abuzată — și care acum caută afecțiune chiar de la cel care o disprețuiește.
Un reflex de sclav care speră că, dacă își face bine treaba, stăpânul poate îi aruncă o vorbă bună.
„Ne-a menționat Trump! Uau, existăm!”
Doar că nu-i despre Trump, nici măcar despre români.
E despre nevoia maladivă de validare din afară — despre cum, în loc să ne construim propria demnitate, stăm la poarta marilor puteri cu ochii în lacrimi și cu speranța că, de data asta, „ne iubesc”.
Un popor prins între două “grații”: lovitura de grație și a fi în grațiile cuiva.
O națiune între sindromul Stockholm și dorința de selfie cu abuzatorul.
