Eroul cu izmene ude: despre legionarii care au fugit în munți ca să scape de judecată
Într-o țară în care uitarea e sport național și deturnarea memoriei colective o meserie bănoasă, nu-i de mirare că până și niște fugari cu izmenele ude de frică sunt astăzi rebranduiți drept „eroi anticomuniști”. Da, vorbim despre legionarii care, în loc să-și înfrunte faptele și trecutul, au luat calea pădurii — nu pentru a salva patria, ci pentru a-și salva pielea.
Acești bravi „luptători din munți”, cum le place unor istorici cosmetizați să-i numească, nu visau la libertate, la democrație sau la drepturile omului. Visau, în cel mai bun caz, la o revenire în glorie a Statului Legionar, cu cizme lustruite, brațul în sus și „Moarte trădătorilor și evreilor!” pe buze. Asta nu e luptă anticomunistă, ci nostalgie fascistă combinată cu frică de pușcărie.
Când te ascunzi de justiție, nu ești martir. Ești laș.
Să fugă un țăran simplu în munți, de teama colectivizării și a abuzurilor Securității — da, acolo e dramă reală, acolo e rezistență autentică. Dar să fugi pentru că știi că, dacă te prinde statul de drept (oricât de șchiop ar fi fost el după ’45), te judecă pentru crime, pentru asasinate politice și pentru antisemitismul tău feroce — și apoi să vrei statuie pentru asta? Hai să fim serioși.
Unii chiar au murit în munți, e adevărat. Dar nu cu fruntea sus în fața plutonului de execuție, ci înfometați, trădați sau accidental, în timp ce-și căutau un adapost. Nu e nimic romantic în a sfârși cu o cizmă înfiptă într-o capcană de urs. E doar tragic. Și absurd. Ca și întreaga lor cauză.
Eroismul nu e molipsitor
Nu orice dușman al comunismului este automat erou. Dacă ne luăm după logica asta, și Hitler, și Mussolini ar fi trebuit să fie omagiați la Memorialul de la Sighet, că și ei „s-au opus comuniștilor”, nu? Sau poate și Stalin, când se certa cu Troțki. Absurditatea e clară, dar în România lucrurilor li se pune lesne poleială de martiriu. Iar legionarii, în ciuda crimelor comise, sunt astăzi plânși cu lacrimi groase de profesori universitari, preoți habotnici și influenceri cu crucea-n profil.
Nu, nu sunt eroi. Sunt niște fugari cu trecut de criminali.
Și să ne înțelegem: nu au luptat „pentru țară”, ci pentru ideologia lor murdară. Au fugit pentru că știau ce au făcut: oameni torturați în beciurile Poliției Legionare, evrei aruncați în Dâmbovița, asasinate la comanda „Căpitanului”, incitare la ură religioasă și rasială. Nu erau revoltați de lipsa alegerilor libere, ci că nu mai puteau ucide nestingheriți în numele „purificării naționale”.
Istoria nu e o campanie de PR
Refuzul de a separa rezistența reală — cea a lui Elisabeta Rizea, a țăranilor din Nucșoara, a dizidenților politici fără pată — de farsa legionară este o insultă la adresa tuturor celor care au murit cu adevărat pentru libertate. Cine nu poate face această distincție, ori e ignorant, ori e complice moral.
Să ne fie clar: legionarul ascuns în munți nu e victimă, nu e erou, și cu atât mai puțin martir. E, cel mult, un fugar cu idei toxice și un trecut care nu mai încape în manuale, dar își găsește loc în talk-show-uri patriotarde.
