Mulți dintre cei care vor citi acest text sunt idioți, hoți, lași, milogi, combinatori, prăduitori, atârnători, mincinoși, într-un cuvânt, oameni de ocară. Asta este vestea proastă. Vestea bună este că felul strâmb în care au crescut li se datorează, în mare parte, părinților.
Mă plimbam pe stradă zilele trecute și, trecând pe lângă o familie cu un copil, îl aud pe cel mic, de aproximativ 6 ani, întrebându-l pe tatăl său: „Vrei să mergi cu trotineta mea?” Acesta îi răspunde: „Nu. De asta ți-a dat statul picioare.”
Eu știu că statul român ne călărește pe toți, dar nu știam că lui trebuie să-i mulțumim pentru că existăm.
Mulți vor spune că aveai și tu o șansă, că puteai să lupți cu destinul. Cu tac-tu securist, cu ma-ta delatoare și cu tot neamul tău de paraziți ai bugetului de stat, aveai o șansă să înghețe iadul înainte să reușești să fii om.
În timp ce cei mai mulți dintre voi ați avut părinți la fel de „inteligenți” ca cel din exemplul de mai sus, tatăl meu, printre multe alte lucruri, îmi scria și îmi trimitea câte o vedere din toate orașele în care mergea în delegație cu serviciul.
Restul e istorie.
