Kelemen Hunor visează la o Românie care să conteze pe plan internațional.
Frumos vis, sincer. Doar că România, în forma actuală, contează cam cât un scaun liber la o masă rotundă.
România vrea totul: bani, protecție, locuri de muncă, investiții, respect, laude.
Dar când vine vorba să dea ceva înapoi, brusc se face că nu aude.
Democrație? Numai dacă poporul alege pe cine trebuie.
Justiție echitabilă? Ne mai gândim.
Luptă anticorupție? Numai dacă nu deranjăm grupurile de interese.
Infrastructură? Cui îi trebuie autostrăzi când avem la dispoziție canalele energetice subcarpatice?
Contribuții la apărare? Da, morală.
Trupe pregătite? Avem, dar doar pentru paradă și selfie-uri cu steagul NATO.
România vrea totul pe gratis (moca) — și apoi se miră că lumea o tratează ca pe un invitat care vine la petrecere, mănâncă tot și pleacă fără să spună „mulțumesc”.
Pe scurt, vrem să contăm, dar fără efort. Vrem respect, dar fără merit. Vrem avantaje concrete pentru gargară.
Vrem să jucăm în Liga Campionilor, dar n-avem nici mingea, nici antrenamentul.
Și, în timp ce restul lumii se luptă pentru influență, România își face poze cu diploma de participare.
