Donald Trump nu negociază. Trump forțează. Iar când nu mai poate forța, creează o masă paralelă, o regulă nouă, un joc alternativ în care el scrie regulamentul, stabilește taxa de intrare și decide cine are voie să stea la masă.
Așa s-a născut așa-numitul Consiliu de Pace.
Nu dintr-o nevoie reală de stabilitate globală. Nu dintr-o viziune coerentă asupra securității internaționale. Ci din eșecul repetat al lui Trump de a controla arhitectura existentă a alianțelor occidentale – în special NATO – și din frustrarea că lumea democratică încă mai funcționează pe reguli, nu pe impulsuri personale.
NATO n-a cedat. Asta e problema.
Primul act al acestei povești a fost tentativa de șantaj. Trump a amenințat NATO: retrageri de trupe, condiționarea apărării colective, presiuni publice pentru creșterea cheltuielilor militare. A cerut aliaților nu doar mai mulți bani, ci supunere politică.
NATO nu s-a lăsat intimidată.
Alianța a absorbit presiunea, a negociat, a ajustat, dar nu a capitulat. Iar când Trump a testat limitele – de la declarațiile despre Groenlanda până la ideea unei politici externe tranzacționale – reacția a fost fermă. Nu isterică. Fermă.
Pentru un lider care înțelege negocierea doar ca demonstrație de forță absolută, asta a fost o înfrângere.
Când nu poți controla masa, îți faci alta
În acest context apare Consiliul de Pace. Un proiect paradoxal: inițiat de cel mai conflictual președinte american din ultimele decenii, prezentat drept alternativă „eficientă” la mecanismele multilaterale existente.
În realitate, Consiliul nu este despre pace. Este despre control, putere și pace preferențială.
Este aplicarea directă a logicii de business în politica internațională:
- vrei acces → plătești;
- vrei protecție → contribui;
- vrei să contezi → accepți regulile mele.
Taxa de intrare – un miliard de dolari – este simbolică. Nu pentru că ar fi mică, ci pentru că este deliberat mai mică decât angajamentele din NATO. Un preț promoțional. O ofertă de Black Friday geopolitic.
Cine a intrat primul? Exact cine te-ai aștepta.
În primele zile, s-au grăbit să adere:
state dependente de bunăvoința Washingtonului;
regimuri care confundă securitatea cu protecția personală a liderilor;
„aliați” care speră să cumpere liniște politică pe termen scurt.
Marile democrații occidentale au ezitat. Unele au refuzat explicit. Altele au ales tăcerea. Pentru că au înțeles miza: odată ce accepți o ordine internațională pe bază de taxă și favor, renunți la principiul egalității suverane.
Consiliul de Pace nu completează ONU. Ocolește ONU.
Nu întărește NATO. Îl subminează.
Nu aduce stabilitate. Produce fragmentare.
O lume democratică împărțită în două
Aici este pericolul real.
Nu un nou război. Nu o confruntare directă. Ci fisurarea lentă a lumii democratice:
pe de o parte, statele care continuă să creadă în reguli, instituții și drept internațional;
pe de altă parte, cele care acceptă o ordine personalizată, negociată direct cu liderul de la Washington (Supreme Leader).
Nu toți vor intra în Consiliul de Pace. După valul inițial, aderările se vor opri. Prețul politic va deveni prea mare. Legitimitatea prea fragilă. Riscurile prea vizibile.
Dar daunele vor rămâne.
Poate că era alianțelor a trecut. Poate că a început era clownilor.
Poate că trăim finalul epocii marilor construcții instituționale și începutul unei lumi conduse de lideri impulsivi, care confundă politica externă cu o tranzacție imobiliară.
Cert este un lucru:
Donald Trump nu va primi niciodată Premiul Nobel pentru Pace, oricât s-ar strădui să se erijeze în împărțitorul discreționar al păcii pe planetă.
Nu pentru că nu l-ar dori. Ci pentru că pacea nu se cumpără. Și nu se administrează prin consilii private.
Nu există pace pentru premii, ci doar pace pentru oameni.
Iar istoria nu îi iartă pe cei care încearcă să o transforme într-un obiectiv de palmares, în timp ce acțiunile lor l-ar face invidios până și pe Ares.
