Stareța și ochiul dracului
Din 2011 lucrez la un documentar despre supraviețuitorii Holocaustului. În aprilie 2015, a trebuit să mă deplasez la Suceava pentru a intervieva câțiva dintre acești supraviețuitori. Am ales să ajung cu o zi mai devreme decât programasem interviurile, pentru a putea vizita o parte dintre mănăstirile din zonă. De cum am ajuns, Ștefan, tânărul fotograf ce avea să fie ghidul meu, a propus să ne oprim mai întâi la mănăstirea Voroneț.
Când am ajuns noi, ora și condițiile atmosferice nu erau dintre cele mai prielnice pentru fotografie, însă nu prea aveam de ales, așa că am plătit accesul și taxa pentru fotografiat și am intrat.
Imediat ce m-a văzut cu aparatele, portarul mi-a atras atenția că, în interiorul mănăstirii, nu am voie să fotografiez decât cu „binecuvântarea” nu știu cărui popă responsabil de zonă. Exact ca într-un sistem securist – având în vedere, așa cum veți vedea, că intram într-o pușcărie și nu într-un lăcaș al Domnului – se pare că aveam nevoie de aprobarea „directorului pușcăriei” pentru a fotografia.
Mi-am zis în sinea mea că așa ceva nu este posibil, că este o greșeală, și am rugat respectuos să fiu condus la „maica” stareță pentru a lămuri această situație. Eram convins că, „luminată” fiind, nu avea cum să nu mă ajute.
De cum a ieșit în prispă, am realizat, din limbajul și comportamentul ei, că în fața mea se afla o mahalagioaică și nicidecum o femeie căsătorită cu Dumnezeu.
— Nu este voie să fotografiați în interior. Nu înțelegeți că nu este voie?
— Înțeleg, răspund smerit, însă nici măcar nu ați așteptat să aflați ce doresc să fac. Aș aprecia foarte mult dacă mi-ați explica de ce nu am voie să fotografiez în interior.
Am insistat cu întrebarea și, în cele din urmă, răspunsul a căzut ca un fulger. Cu spume la gură, precum un buldog turbat, a lătrat:
— Noi am refăcut această mănăstire cu banii noștri și acum veniți voi să fotografiați și să faceți averi cu fotografiile!
Am crezut că nu aud bine. Am simțit că se prăbușește cerul peste mine. M-am întrebat cum de nu se rupe pământul în două să o înghită pe spurcată. Am înțeles rapid că mi-a scos-o Dumnezeu în cale tocmai pentru a-mi testa credința.
Cu tot respectul din lume, am îngăimat:
— Măicuță, nu sunteți dumneavoastră aici pentru a vă ruga pentru binele și bunăstarea mea? Nu ar trebui, cumva, să vă preocupe mai mult cele sfinte și mai puțin ce averi fac eu? Și apoi, nu cumva ați refăcut această mănăstire din banii donați de un călător, o mamă, o bunică sau un om bolnav? Nu este aceasta casa Domnului, în care cu toții avem loc?
S-a întors pe călcâie, precum o vrăjitoare turbată, și mi-a închis ușa în nas. Paradoxal, s-a gândit la ce averi aș putea face eu din fotografii, dar nici măcar o clipă nu s-a întrebat dacă de o singură imagine poate depinde mâncarea copiilor mei sau slujba mea.
După cum se vede, faptul că locuiești într-un lăcaș sfânt nu te face nici mai deștept, dar, și mai grav, nu te face nici mai bun. Se zice că banul este ochiul Dracului. Și pe Dracu’ l-am văzut eu în ochii acestei femei rătăcite. Roasă de invidie pe averile pe care le-aș fi făcut eu dacă i-aș fi fotografiat pereții spurcați (căci ea și șleahta pe care o conduce pângăresc casa Domnului), nici măcar nu a avut răbdarea să mă întrebe ce vreau să fac. În mintea ei – așa cum am aflat ulterior de la o altă acolită – credea că vreau să intru în mănăstire și să încep să fotografiez centimetru cu centimetru pereții.
O satanistă precum ea niciodată nu și-ar închipui că, pentru mine, oamenii sunt mai importanți decât pereții mănăstirii. Tocmai această incapacitate de a vedea frumusețea locului prin oameni arată cât de departe de credință și Dumnezeu se află stareța, gașca ei de servitoare și, cu mici excepții, întreaga Biserică Ortodoxă Română.
Povestea nu se încheie însă aici. Fotografiam în curte, acolo unde aveam „dezlegare”, și mă aflam – după ce cerusem încă o dată voie – pe un podium din lemn ridicat în curte, pentru evenimentul de a doua zi, în care se sărbătorea hramul „pușcăriei”.
M-a văzut și a venit glonț la mine, urlând să cobor. Nici nu am coborât bine și satanista s-a repezit cu bastonul la mine, încercând să mă lovească. De când am auzit-o urlând, am avut buna inspirație să-mi deschid telefonul și să o filmez. Mi-am jurat atunci să o fac vedetă, mai ceva decât albastrul de Voroneț, pe care a pus ea stăpânirea-i hrăpăreață.
Așa cum eu am mers la ea să-i cer permisiunea să fotografiez în casa Domnului, așa sper ca Dumnezeu, pe lumea ailaltă, să o trimită la mine să-mi ceară voie să intre în Rai.
P.S. – Pentru această stareță, cel mai probabil posedată, doar pereții au valoare. Aleg să public această imagine alb-negru pentru a demonstra că nu albastrul de Voroneț contează, ci creația lui Dumnezeu…
