Dacă cineva m-ar întreba cum să nu lanseze un nou concept de restaurant, Kaiamo ar fi exemplul perfect.
Mă plimbam cu un prieten când am trecut prin fața localului. Bogdan mi-l arată și îmi spune că, la un moment dat, a băut acolo o cană cu vin fiert. Mă uit la nume și îl întreb dacă restaurantul este cu specific japonez. Nici el nu știa. Vinul fiert și un steag românesc proptit într-un angrenaj la intrare nu se pupau deloc cu denumirea. Dar cum nu mai era nimic deschis prin zonă, am zis să intrăm să vedem despre ce e vorba.
Un ospătar ne lămurește că am pășit într-un restaurant cu specific românesc care „reinterpretează în stil modern diverse rețete tradiționale”. Cer un meniu ca să mă dumiresc. N-apuc bine să îl deschid, că primul lucru care îmi sare în ochi – chiar și fără ochelari – este un citat atribuit regelui Mihai. Primul gând? Fără să vreau, am intrat în Sura Dacilor, varianta hipsterizată.
Dau repede pagina și de data asta îmi pun ochelarii. Printre felurile de mâncare descopăr: Pandemic Paranoia, Better than Porn, Car cu Boi, Planet or Plastic, Say NO to Racism. Aici îmi vine în minte un alt pasaj din Alice în Țara Minunilor:
“I suppose I ought to eat or drink something or other; but the great question is – WHAT?”
Mintea mea începe să facă tumbe. În doar câteva minute, încerc să procesez că mă aflu într-un restaurant:
- cu un nume pseudo-japonez,
- cu un steag românesc la intrare,
- cu un citat regal pe prima pagină a meniului,
- cu o reinterpretare modernă a unei bucătării tradiționale care „nu există”,
- și cu un amestec haotic de teme sociale servite pe post de feluri de mâncare.
Vine la masă o doamnă și nu mă pot abține să nu întreb cine este proprietarul. Doamna îmi răspunde prompt că ea și bucătarul sunt fericiții stăpâni ai locului. O felicit și o rog să-mi explice conceptul restaurantului.
Aflăm că este absolventă de studii de marketing la Londra și începe să ne explice cum au combinat două cuvinte dacice(care nu contează) pentru a crea „Kaiamo” – un termen care nu mai înseamnă nimic decât poate în mintea lor. Ne vorbește apoi despre cum fac ei mâncare modernă inspirată din bucătăria românească, care de fapt nu există, sare la sezonalitate (meniul schimbat la trei luni) și aterizează pe sustenabilitate.
În tot acest timp, singurul lucru la care mă puteam gândi era:
“Păcat de banii dați de părinții tăi pentru școala la Londra. După ce au fost aruncați degeaba pe studii, acum au fost îngropați și într-un restaurant cu un concept de neînțeles.”
Kaiamo încearcă să fie totul pentru toți, dar mintea umană urăște confuzia.
Închei cu un alt citat din Alice în Țara Minunilor, care descrie perfect strategia restaurantului:
“Would you tell me, please, which way I ought to go from here?”
“That depends a good deal on where you want to get to,” said the Cat.
“I don’t much care where—” said Alice.
“Then it doesn’t matter which way you go,” said the Cat.
La fel și Kaiamo. Nu știe unde vrea să ajungă, așa că aruncă în meniu fusion, modern, românesc, tradițional, sezonier, sustenabil – toate în același timp. Poate fiecare în parte ar fi o direcție bună. Dar nu toate la un loc.
