Rodica a fost una dintre cele mai frumoase femei ale Bucureștiului. Am cunoscut-o pe vremea când aveam 21 de ani. Nici până în ziua de azi nu cred că m-am spălat de injurăturile bărbaților și femeilor vremii care nu înțelegeau cum de stă o femeie ca Rodica cu un puști ca mine.
Viața ne-a purtat apoi pe drumuri diferite. La 49 de ani ai mei și 60 ai ei am revăzut-o pentru prima dată după mai bine de 25 de ani.
Nicicând nu mi-aș fi putut imagina că femeia care lăsa cu gura căscată pe toată lumea și care nu căuta nimic pentru că i se oferea totul, avea să îl găsească pe Dumnezeu.
Nu ai multe ocazii în viață să asculți o femeie spunând: “Cel mai greu a fost să renunț la feminitatea mea. M-am îngrășat voit douăzeci de kg în trei luni, ca să înlătur tentațiile și am stat așa câțiva ani, până m-am întărit. Am stat așa până când, dintre toți bărbații care mă curtau, nu au mai rămas decât doi, care mă știau de pe vremea când eram frumoasă”.
Iată confesiunea ei:
“O furnică nu poate răsturna un munte dar îl poate muta, încet, bucățică cu bucățică” – Marin Preda
Cu ajutorul lui Dumnezeu și fără doar și poate tot din inițiativa Lui, în anul 2003 am început și eu precum furnica, să mut, bucățică cu bucățică, muntele meu de păcate – întâi din cuget, apoi din suflet și în cele din urmă, din viața mea.
Aveam 43 de ani, două căsătorii la activ, 4 avorturi, ani mulți de contraceptie în folosul plăcerii pentru care întotdeauna și oricând suntem pregătiți și câteva relații întrerupte sub pretextul că nu mai doream căsătoria.
Prima căsătorie m-a marcat prin faptul că, însărcinată fiind cu fiul meu – azi are 38 de ani – nevoită să stau în spital trei luni din cauza toxicității sarcinii, soțul și-a făcut de lucru cu cine s-a nimerit. Și cea de a doua căsătorie m-a marcat prin ceva asemănător, soțul lucrând în străinătate. Astfel, după aproximativ trei ani de relație, începeam să mă detașez de oricine ar fi dorit să-mi rămână alături. I-am rănit și pe ei și pe mine cu mentalitatea aceasta plină de lașitate și egoism.
Așa că Dumnezeu a rănduit să mă îmbunătățească, fiindcă eu, în fiecare seară, așa cum știam eu, în felul acela al meu de a amesteca faptele bune cu cele urâte, mă rugam pentru binele meu și al celor pe care îi iubeam. Mai întâi a adus în viața mea un prinț, un prinț adevărat, un om minunat care îmi satisfăcea toate poftele și lângă care aș fi fost fericită dacă în cugetul meu nu și-ar fi făcut culcuș obiceiul de a da bir cu fugiții.
Psalmul 50:
1. Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
2. Și după mulțimea indurărilor Tale, șterge fărădelegea mea
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea
5. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept eșți Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu
6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maică-mea
7. Că iată adevărul ce-ai iubit, cele nearatate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale, mi-ai arătat mie
8. Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spală-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi
9. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucură-se-vor oasele mele cele smerite
10. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le
11. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele
12. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine
13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește
14. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce
15. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucură-se-va limba mea de dreptatea Ta
16. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta
17. Că de ai fi voit jertfă, ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi
18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi
19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului
20. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței
“Obiceiul rău se formează când îngăduim noi”.
Văzând Domnul ceea ce stăruia în cugetul meu, căutând pretexte să fug iarăși, începu să-mi dea ajutorul și grija atât mie cât și bietului meu prinț fără de vină, ferindu-l de ceea ce îl aștepta, ca răspuns la singura rugăciune, făcută de mine, constant dar rapid și însoțită mereu de aceeași cruce minusculă, schiloadă și strâmbă, mai degrabă în dreptul gâtului decât pe piept.
Și m-a luat de la începuturi, amintindu-mi greșeala cea veche, cea bine tăinuită, grea, uitată, cea de demult, cea mare – avortul.
Psalmul 22:
1. Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi
2. La loc de pășune, acolo m-a sălășluit; la apa odihnei m-a hrănit
3. Sufletul meu l-a întors, povățuit-u-m-a pe căile dreptății, pentru numele Lui
4. Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești
5. Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat
6. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu și paharul Tău este, adăpându-mă ca un puternic
7. Și mila Ta mă va urma în toate zilele vieții mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile
Stăteam nopți întregi în agonie, față în față cu o fetiță de 5 anișori care avea chipul fiului meu – pe atunci de douăzeci și trei de ani – care se așeza lângă patul meu, după miezul nopții. 6 luni n-am știut ce este somnul. Tortură mai mare nu există. Doream să o îmbrățișez dar dispărea pentru ca să apară iar. Avea ochii foarte triști și uneori cu sclipiri ciudate, amenințătoare. Când nu mai rezistam, mă anesteziam cu vodcă și doar așa adormeam. Sticla de vodcă devenise o prelungire a patului iar lama de ras o prelungire a saltelei. Deseori mă gândeam serios la sinucidere fiindcă “fetița mea mă cheamă în lumea de dincolo”.
Prietenele îmi spuneau să merg la Biserică. Mă enerva groaznic acest îndemn și dacă înainte mai intram să aprind o lumânare, din acel moment nu am mai avut nici măcar răbdarea de a mă închina sau de a face puțina mea rugăciune.
Cu siguranță Calea ascezei, a înfrânării, a postului și a rugăciunii, a solitudinii, este o cale anevoioasă dar mult mai folositoare decât cea a alcoolismului, drogurilor, psihozelor sau a sinuciderii. Medicamentul cel mai amar este cel mai rapid vindecător. În cazul meu, s-a adeverit. Eram la o răscruce de drumuri – psihoza, alcoolismul, sinuciderea sau solitudinea și purificarea.
Fiecare om are o alegere de făcut în viață. Una importantă. Unii îi spun trenul vieții. Alții ii spun chemare. Acela a fost momentul meu, chemarea mea. Nu știam decât că trebuie să aleg. Nu mai puteam păcăli soarta. Nu eu aveam o țintă, ci eu eram ținta.
A urmat o noapte de pomină în care niște buchete de flori uscate atârnate în dormitorul meu – ba cădeau pe podea, ba zburau prin încăpere. Bâlbâiam tremurând Tatăl Nostru, luptând cu neputința de a opri ceva înfricoșător cum nu mai trăisem vreodată, ceva de neoprit. Câinele meu urla zgâriind ușa de la intrare, care în momentele acelea mi se părea la kilometri depărtare. Singurul ajutor l-am primit spre zori, când am tras paltonul peste pijama și așa, în picioarele goale, am dat buzna afară din casă, împiedicându-mă de câine care nici el nu mai nimerea ieșirea și m-am oprit în bisericuța de la colț. Era ger afară, în ajun de Sfântul Nicolae.
“Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfânta, slavă Ție”.
L-am căutat pe Dumnezeu în toate locurile greșite iar când m-am așteptat cel mai puțin să îl mai găsesc, m-a găsit El pe mine și mi-a deschis ochii asupra locului pe care-l ocoleam și unde de fapt trebuia să-L caut de la început.
Biserica era deschisă, goală, liniștită, așteptându-mă parcă. Am căzut înaintea icoanei Maicii dragi și cred că am plâns o oră. Apoi, văzând niște pantofi negri la nivelul ochilor, adunându-mă cu greu de pe jos, m-am trezit în fața părintelui pe care cu doi ani în urmă îl dădusem afară pe poartă. Venise cu Boboteaza și păzind bolul cu Aghiasmă Mare de câinele meu, care sarea pe el mai să-l dărâme, mă apostrofase revoltat făcând o referire la omul care slujește dobitocului și la părul alb al dalmațianului care năpârlea în mod vizibil atât pe covor, pe parchet cât și pe canapele. Evident că l-am scos afară pe popă și nu câinele.
Atunci l-am revăzut pentru prima dată și mă rugam în sinea mea să nu mă recunoască.
Dar m-a recunoscut și cu toate acestea, blândețea lui a fost ceea ce mi-a dat certitudinea că am ajuns unde trebuia să ajung. Am stat de vorba 3 ore. Mi-a spus că nu-i copil ceea ce văd ci “vrăjmașul diavol” care pune în scenă totul în așa fel încât să alegem cum vrea el, folosindu-se de păcatele noastre. În cazul meu ceea ce vrea el ar fi sinuciderea căci e felul cel mai ușor de a ne lua sufletele. Și mi-a prescris o rețeta: pentru început spovedania, frecventarea slujbelor fără absență, posturile, canon de rugăciune pentru pocăință, iar dacă voi face toate acestea, în timp mă voi putea uni cu Hristos și în trup, prin Sfânta Împărtășanie, medicamentul tuturor medicamentelor.
Când Sângele Domnului se unește cu sângele unui păcătos începe să-l preschimbe. Diavolul nu se mai poate apropia căci îl arde. Avea logică. Dar avea și condiții. Anume, păcătosul trebuie să se pregătească un timp și să-și purifice trupul că să nu ardă și trupul odată cu păcatul. Sugera destul de ferm că asta nu se poate atâta timp cât îmi doresc sexualitate în afară căsătoriei.
Și iar am ajuns la concluzia că nu putem obține ceva remarcabil decât renunțând la ceva mai puțin remarcabil. M-am văzut în față ALEGERII, a liberului arbitru. Căsătoria sau abstinența. Căsătoria nu mă încânta ci-mi dădea o stare de neliniște. Îndrăgosteala cu sacrificii până la iubire totală, la bine și la greu, cu jurământ. Și cum nimeni nu știe ce formă va lua acel ‘greu’, într-o oarecare măsură experimentat de două ori de mine, am hotărât să merg pe cea de a două cale, necunoscută și provocatoare, ca atare: ASCEZA.
Faptul că reperele căsătoriei moderne nu-mi păreau reale ci mai degrabă o masca jalnică a ceea ce am văzut la părinții mei, împreună cu gândul de a mă întoarce acasă, ce îmi dădea fiori, m-au determinat să iau decizia pe loc: ASCEZĂ! Asceza e un dar. Poate cel mai mare dar al Lui către păcătosul cel mai căzut, cel mai năruit, cel mai scârbos și cel mai josnic. Asceza are și ea o condiție majoră. Forță. Forța este specialitatea ascezei. Și cum nu păream a fi de loc forțoasa, ba dimpotrivă, plină de slăbiciuni încât dacă există un lanț al slăbiciunilor pe acest pământ, sigur eu îl dețineam pe cel mai lung, mă alinam cu gândul că așa cum pofta vine mâncând și forța vine luptând.
Așadar, gândul că mă voi întoarce acasă fără un rezultat mi-a smuls resemnarea dându-mi, într-un mod paradoxal, apreciere de sine.
După cele trei ore petrecute cu părintele, înțelesesem ceva: Dumnezeu nu este un hitlerist care ne jupoaie de vii ci doar un model de corectitudine și reciprocitate. Totul capăta sens. Dacă în Rai nu întră decât oameni corecți și reciproci, atunci nu poate fi decât foarte bine. Și este absolut normal că cei ce doresc reabilitarea și vor să între intr-un mediu plin de corectitudine și reciprocitate să aibă testele aici, pe pământ, cu tot ceea ce presupune examinarea.
Pe mine, la început, nu credința m-a îndreptat pe Calea Bisericii, ci logica. Apoi, odată cu asceza a venit forța și abia apoi credința. Credința a apărut în primul post. Rugăciunile și canonul dat de părinte mi-au întărit credința.
M-am întors a doua zi la părinte, cu temele făcute, adică cu Îndreptarul cel Mare de spovedanie al arhimandritului Nicodim Măndiță, pe care trebuise să subliniez mai întâi păcatele pe care le gândisem iar apoi, luate de la capăt și subliniate, cele pe care le infaptuisem, lucru care mi-a luat vreo 4 ore. Păcatele sunt de fapte proaste obiceiuri. Curvia e un prost obicei, hoția, minciuna, sodomia, adulterul, etc. Văzute așa, nu te mai sperie, căci practic îți refaci o educație precară sau care lasă mult de dorit, uneori chiar rușinoasă, sadică sau plină de cruzime, sarcasm, nesimțire sau malițiozitate.
Aflați că este singurul tratament care dă rezultate rapide, care taie răul din rădăcină, care mântuiește și trupul și sufletul, reabilitându-le degrabă. Fără asceză, te îndrepți către reabilitare mergând ca o căruță fără roți. Asceza este ca un avion cu reacție și cu destinație sigură.
Nu te mai distrage nimic. Sexualitatea ne fură timpul, ne aduce diversiuni și ne rătăcește și încetinește la greu. Dar are un atu slab: plăcerea greșit înțeleasă.
Cele mai multe boli vin de la poftele și plăcerile greu de stăpânit. Și când ajungi la doctor afli că trebuie să tai aia și apoi aia și tot la un fel de asceză ajungi, determinat de boală cu tăișul la os. E mult mai nobil să o accepți ca sabie a păcatului decât ca bisturiu al doctorului.
În ziua următoare, m-am prezentat la părinte cu îndreptarul subliniat, urmând să fac primul pas: spovedania. Aveam de mărturisit cam 400 de obiceiuri proaste, inșurubate prin educație, autoeducație și influențe. Conștientizarea. M-am așezat în genunchi și dintr-o dată m-am simțit cuprinsă de revoltă: cum să stau în frigul asta 4 ore? E inuman! Și m-am trezit spunându-i părintelui că aș dori să-i zic repede doar cele două păcate care rămăseseră nesubliniate: sex în grup și sex cu animale. Pe restul putea să le considere gândite și făcute toate și să terminăm dracului odată că să nu murim de frig, “că doar puteau să repare centrala când știau că vin eu, azi!”
Doamne, primește-mă întru pocăință. Doamne, nu mă lăsa pe mine. Doamne, nu mă duce pe mine în ispită. Doamne, da-mi cuget bun. Doamne, dă-mi lacrimi și aducere aminte de moarte și umilință. Doamne, dă-mi cuget să mărturisesc toate păcatele mele. Doamne, dă-mi smerenie, curăție și ascultare. Doamne, dă-mi răbdare și voie nebiruită și blândețe. Doamne, sădește în mine rădăcina bunătăților și frica Ta în inima mea. Doamne, învrednicește-mă să Te iubesc cu tot sufletul și gândul meu și să fac în toate voia Ta. Doamne, apară-mă de oamenii gâlcevitori, de diavoli, de patimile trupești și de toate celelalte lucruri necuvioase. Doamne, știu că faci precum vrei Tu, deci să fie și întru mine, păcătosul, voia Ta, că binecuvântat ești în veci. Amin.
Părintele se scărpină în barbă și lăsând capul în piept, oftând, spuse: “Și cine să se căiască pentru ele? Că sunt ale tale și dacă nu te căiești pentru fiecare în parte, eu nu fac lucruri de mântuială. Nu-i primită spovedania de mântuială. Ori o faci spre Mântuire ori te duci la alt preot”.
În gândul meu mă încerca o urmă de rușinare dar fu spulberată repede de tupeu: Nu mă simt prea bine azi și aș dori să vin mâine. Mințeam de îngheța aghiasma și cugetam cum să fug mai repede cu lașitatea-mi caracteristică, întărită de gândul: “mă mai vezi tu pe aici popo, la sfântu’ așteaptă”.
În Biserica înghețată, covoarele fuseseră rulate lângă ușa, deoarece urma slujba de Sfântul Nicolae iar lumea aducea multă mizerie și la propriu și la figurat. Am luat-o aproape în goana spre ieșire. Lângă ușă m-am întins cât eram de lungă, împiedicând-mă de un covor, într-un picaj de pinguin cu mâinile țintuite parcă de corp. N-am putut decât să întorc capul într-o parte, plesnind lespezile cu obrazul. Atunci mi-am dereglat prima vertebră cervicală. Am plecat cărând în spate toată rușinea planetei.