Pleșu poate este, dar sigur nu îi place
Domnului Pleșu i-am adresat câteva cuvinte o singură dată. Era la întâlnirea lui Klaus Iohannis cu „intelectualii” României, întâlnire ce a avut loc în timpul campaniei prezidențiale din 2014. I-am spus atunci domnului Pleșu că, dacă nu făcea el o glumă, rămâneam cu senzația că am asistat la întâlnirea lui Klaus cu proștii României. A râs și a încercat să-și disculpe „colegii”, spunând că poate au avut emoții.
Afirma de curând însă domnul Pleșu că nu îi place să i se spună „că victimele Gulagului sunt mai puțin victime decât victimele Holocaustului, deși știu că geneza și substraturile lor sunt diferite. Moartea e democratică. Și crima…” (blogul Adevărul, „Adaos la «cazul» Vintilă Horia”).
Iată că și acest intelectual o dă în bară când vine vorba de înțelegerea unor concepte atât de complexe.
La o întâlnire cu liceenii Colegiului Național Mircea cel Bătrân din Constanța i-am explicat unei profesoare că genocidul bate crima, atunci când a încercat să spună, referindu-se la crimele comise de statul român împotriva evreilor și a rromilor, că „la război este ca la război, toți am suferit”.
Domnul Pleșu comite același păcat. Încearcă să ne atragă atenția doar asupra victimelor. În mod absolut, în moarte, victimele au același statut. Felul în care au murit face însă diferența, și încă una foarte mare, indiferent că îi place sau nu îi place lui Pleșu.
Crimele politice, comise de stat împotriva celor care au o altă viziune asupra destinului unei națiuni, nu sunt nici pe departe același lucru cu crime comise împotriva unor cetățeni doar pentru că aceștia sunt evrei sau rromi.
Ca să fie clar, eu nu spun că rezultatul nu este nedrept în ambele cazuri. Spun însă că, în lupta politică, de când lumea, fiind vorba de o luptă, societatea a învățat să își asume anumite riscuri pentru a-și vedea materializate anumite idei sau convingeri politice.
Cu alte cuvinte, ca om, sunt pregătit să îmi susțin ideile, să lupt, să mă apăr și, eventual, chiar să mor pentru convingerile mele. Iar dacă este să mor, am murit pentru o cauză, nu am murit în van.
Tot ca om, nu am cum să mă apăr însă de faptul că m-a născut mama evreu sau rrom. Nu am cum să mă aștept și să mă pregătesc pentru un astfel de destin. Nu numai că moartea mea este în van, dar sunt o victimă doar pentru simplul fapt că m-am născut.
Pentru că, vedeți dumneavoastră, domnule Pleșu, ca intelectual ar trebui să apreciați că se poate muri pentru o idee (au fost oameni care au murit pentru ca să existe democrația), însă nu cred că ați putea găsi un raționament sau ceva de apreciat în faptul că cineva v-ar suprima doar pentru că vă cheamă Pleșu, de exemplu.
Așa că, dacă moartea este democratică, Holocaustul nu este. Și stați liniștit. Puteți să contraziceți oricând un evreu. Cele aproximativ 6 milioane de victime complet inocente fac însă imposibilă contradicția pe semnificația Holocaustului.
Și încă ceva. Mișcarea legionară este unul dintre multele exemple ale relației dintre intelectualii români și antisemitism. Înțeleg că nu vă place afirmația domnului Radu Ioanid, însă asta nu o face mai puțin adevărată. Ba mai mult, afirmația lui este validă raportată nu numai la trecut, ci și la prezent, și este posibil să nu îi excludă nici pe cei ce gândesc ca dumneavoastră.
Personal, eu nu cred că dumneavoastră sunteți antisemit (sau măcar așa sper). Personal, cred că ați vorbit fără să înțelegeți despre ce este vorba. Că doar și intelectualii mai greșesc uneori…
